Într-un weekend frumos, nu departe de codurile caniculare care au fost anunțate pentru vestul țării, ne hotărâm să scotem bicicletele la plimbare, pentru că a mea era nouă și a lui prăfuită. Și pentru că suntem ambițioși și deosebit de sportivi, ne propunem să cucerim cetatea Șiria, despre care nu știam mare lucru, doar că se află la 25 km de Arad și că cei câțiva colegi de muncă ce-i vizitaseră ruinele se declaraseră încântați.
Strategia, oarecum simplă la început, s-a întors împotriva noastră. Nu distanța a fost cea care ne-a oprit pedalele din învârtit, ci soarele extraordinar de fierbinte, faptul că am rămas fără apă pe traseu și împinsul bicicletelor la deal pe o măgură aparent interminabilă. Nu neapărat în ordinea asta.
Prima greșeală a fost că am plecat din Arad târziu. Era aproape prânzul, soarele aproape fierbinte și noi chiar entuziasmați. Cei 25 de km până în Șiria au trecut fără probleme tehnice sau de orientare. Doar cu ceva înjurături în trafic cu tiriști ”amabili”, cu stat la bariere de tren (că așa-i în Arad) și cu prea puține mașini care să ne depășească semnalizându-ne ca ”obstacole” pe sensul de mers. Parcă era o competiție cu miza de a trece cât mai aproape de noi. A fost prima experiență pe drum județean, cu trafic constant și nu m-am simțit deloc confortabil.
Dar am trecut peste toate fricile și prin satul Horia și o oră și jumătate mai târziu am ajuns în Șiria. Aici s-a născut clasicul scriitor Ioan Slavici. În localitate se găsesc mai multe obiective turistice care îi poartă numele și îi cinstesc memoria, dar care nu au constituit pentru noi puncte de interes la momentul respectiv. Până în Șiria, drumul șerpuiește drept, fără diferențe de nivel care să te provoace în vreun fel. Dar soarele era generos cu temperaturile și noi ne-am bucurat de cârciuma cu umbreluțe pe care am descoperit-o înainte de începutul traseului. Era aproape plină de consumatori de bere veniți cu bicicleta!
Din centrul Șiriei, noi am întrebat niște turiști (tot cu bicicletele) care este calea cea dreaptă și ei ne-au îndreptat spre poteca ce urcă pe lângă centrul cultural. Și am greșit ascultându-le sfatul, pentru că am început un urcuș pieptiș, cu șanțuri și pietriș pe care alunecai, cu bicicletele împinse fără rezultat, cu rezervoare de apă golite prea repede după pauza pe care tocmai o avuseserăm și cu mult prea mult soare. Efectiv, împingeam 3 metri, apoi făceam o pauză. Și iar 4 metri și iar oprire. Și umbră nu era suficient de multă, încât să răcorească un pic efortul. A fost atât de solicitant, încât pe o porțiune scurtă de urcat am făcut mai mult decât venirea din Arad.
Cetatea medievală Șiria este situată pe Dealul Curcubăta- 424 m, la marginea vestică a Munților Zarand. Numele cetății și al localității de la poalele dealului derivă din cel mai vechi toponim atestat în zonă: Serenia, un sat românesc. Acesta o fost tradus în maghiară Vilagos și în germană Hellbrug, cu semnificația ”luminoasă”, rezultând astfel ”Cetatea luminoasă”. A fost ridicată, cel mai probabil, spre sfârșitul secolului al XIII-lea.
Legenda spune că cetățile Șiria, Șoimoș și Dezna au fost ridicate de trei surori ambițioase. Două dintre ele și-au propus ridicarea cetăților de azi pe mâine, invocând ajutorul divin. Cea de-a treia l-a ignorat, fiind convinsă că cetatea ei se va înălța oricum. Surorile au fost pedepsite pentru trufia lor, transformate în șerpi albi, cu coroană de aur pe cap și cheie de aur în gură. Cetățile s-au năruit. Fetele apar în fiecare an, așteaptând eliberatorii care să le transforme iar în fecioare și să readucă farmecul cetăților.
Ar fi putut fi un moment frumos. Dar l-am refuzat aproape total, pentru că potecuța pe care am urcat noi trecea pe lângă ruine și noi eram atât de enervați și fierți în suc propriu, încât nu am mai avut entuziasm decât pe jumătate pentru a ne atinge scopul. Am mai aruncat câte o privire în urmă, spre câmpia Aradului, spre ogoarele lucrate, spre împrejurimile netede și spre iubitorii de planorism, care își urmau pasiunea.
Am coborât pe alt drum, mai lung, incomparabil mai lin, dar plin de pietre voluminoase încastrate în pământ. Și reajunși în Șiria, printr-o porțiune de localitate cu arhitectură uluitoare cu turnulețe la case, mașini cu numere străine și localnici foarte bronzați(!), ne-am reîntors la cârciuma din sat și am sunat niște prieteni, să vină să ne recupereze. Prea mult soare pentru o singură zi (deși, a doua zi i-am dus dorul- va urma!).
1 Pingback