Drumul de la Arad la Budapesta a fost scurt, probabil că somnul dulce în miezul nopţii pe jumătate de cale a ajutat. Totul a decurs ca uns la check-in şi urcarea în avion. Aeroportul de aici e neschimbat de la ultima călătorie. Mic si simplu, dar angajaţii se mişcă bine, cozile lungi s-au scurtat în timp neaşteptat de repede.
Primul zbor e cu Airfrance. Cristinei i-ar fi plăcut să-i audă cum vorbesc en francais :). Cu noroc, am prins loc la geam şi am putut admira cum angajaţii ne trântesc bagajele fără griji. Dar pot admira şi aripa, motorul si răsăritul de soare peste Budapesta. Şi să fac câteva poze :D, deşi geamul nici că putea să fie mai jegos. S-au lăudat cu scaune noi, ce-i drept, sunt curate şi confortabile. Eu m-am rugat în timp ce traversam Aradul. Un japonez o făcea în aeroport, în timp ce răsăritul îl învăluia, cu ochii închişi, cu picioarele desculţe şi cu palmele pe picioare, orientate în sus.
Decolăm perfect conform programului- 6:35. O echipă de hochei din Franţa ne însoţeşte, cu o grămadă de echipament cu tot; unii au răni, majoritatea sunt întregi. Toţi foarte tineri, flăcăi ce vorbesc franţuzeşte. Iar mă gândesc la Cristina. Îmi place avionul, e nou şi silenţios. Urcăm muuuult şi un bebeluş încearcă să plângă, se răzgândeşte când îl ia mama lui în braţe. Am rămas singur pe rândul meu, chiar este confortabil noul design al scaunelor. Din cauza geamurilor murdare, îmi este tare greu să fac poze, nu sunt nori spectaculoşi, doar câmpie şi Dunarea.
Ce crezi că servesc francezii la micul dejun? Croissant, evident. Cafeaua o prefer pe cea de la tine, aşa că mi-am luat un pahar cu apă.
A trecut repejor timpul pe Charles des Gaulles. Mă bucur că am reuşit să profit de conexiunile wi-fi gratuite. Din nou la geam, cu Delta, de data asta mai curate comparativ cu Air France; poate o să reuşesc să fac mai multe pozne. Bagajele se înacarcă automat cu niste containere desemnate. Avionul e ‘double-decker’ şi, ca toate zborurile de linie oceanice, beneficiam de sistem de ‘entertainment individual’. Văd două motoare mari şi coada de rândunică a aripii; probabil locurile vor fi complet ocupate. Tot ce pot sa spun despre CDG este că îmi pare în continuare la fel de alambicat şi mare. O mulţime de oameni şi feţe de toate genurile şi culorile. Unii aşteaptă zboruri întârziate, alţii dorm, în locuri improvizate, să le treacă mai uşor ‘layover-ul’.
Are capitanul de bord un accent american pe care nu aş putea să-l definesc, aş vrea să zic midd-west, dar îmi pare mai apropiat de New York. N-am să aflu niciodată.
Somn de voie, sper.
Sistemul de entertainment include şi jocuri pe care le poţi juca cu alţi pasageri, o selecţie de filme, muzică şi informaţii despre zbor şi companie. 747-400.
Nu e chiar somnul de voie dorit, avionul e gălăgios şi somnul vine doar în reprize. Mâncarea nu prea a avut gust, dar la ce foame mă încerca…a fost foarte bine venită. Avioanele sunt mai înghesuite decât îmi aduceam amite, am ieşit la o singură plimbare, pentru a-mi dezmorţi picioarele şi nu prea am avut loc pe culoare. O mare de oameni (şi de gânduri) în avionul acesta, unii dorm, alţii văd filme, unii editează documente. First class are trasă perdeaua, să poată dormi nestingheriţi.
Cert e cale lungă de la Paris la Detroit, dar stewardesele parcă ar putea să fie mai puţin acre. Căpitanul anunţă aceleaşi lucruri despre care mă documentasem deja: ajungem în Detroit la 1 după- masă, plouă, termometrul indică -42 °Farenheit.
Populaţia este foarte variată, sunt cu căştile în urechi, cam de tot atâta timp de când am urcat în avion. Nu aud mare lucru, chiar dacă ele sunt puse doar de formă. Şi totuşi, observ unele atitudini rasiste şi comportamente instigatoare… Ma instigă să îi plesnesc pe cei cu acest comportament.
În altă ordine de idei, am trecut peste Marea Britanie şi partea din ea care nu a fost acoperită de nori, mi-a părut aridă. Totuşi, prin mărimea sa vastă, dorinţa mea din copilărie s-a reaprins undeva…Vreau şi acolo. În rest, doar nor şi cer albastru… soarele e atât de puternic, încât stăm toti cu jaluzelele trase de tot. Mai avem o vreme, suntem de abia la jumătate.
După nota puţin acră de mai sus, lucrurile s-au mai aşezat. Am primit o sticlă de apa decentă, din care să beau şi nişte ronţănele şi am început un serial ce pare interesant. Dar este, de fapt, total neinteresant. Între Groenlanda şi Canada, oceanul este îngheţat. Dar priveliştea este surprinzatoare, incredibilă. Bucăţi de gheaţă ce s-au rupt şi s-au relipit în alte părţi, purtate de curenţi. Poate pozele pe care le-am făcut să-i facă măcar puţină dreptate peisajului nemaipomenit. Ţărmul canadian si partea nordică a continentului (cel puţin, eu asta cred că admir acum) este un vast pustiu alcătuit din munţi împăduriţi şi brăzdat de râuri de zăpadă albă şi de vânt. Se simte primăvara, dar peisajul arată atât de rece şi virgin, încât te-ai pierde în el cu totul, nu doar cu privirea.
Era sa uit, avioanele au mai nou wi-fi; pentru planul tarifar corect, la peste 3000 de metri, poţi să fii on-line ca în oricare altă zi. Nici nu ştiam că s-a ajuns până aici.
Decolăm cu o întârziere sub 10 minute, ajungem mai devreme decât era prevăzut, în condiţii de siguranţă.
Lasă un răspuns