Mi-ar fi plăcut să fi notat entuziasmul care m-a încercat ultima oară când am cunoscut o persoană care să mă impresioneze, cu care să-mi funcționeze conexiunile, pe care să-mi doresc să mi-o apropii. Paradoxal, nici nu a trecut așa de mult timp. Având reperele acelei situații, prin opoziție, poate ar fi fost mai ușor să redau din taste, acum, senzația de fugă și retragere care mă încearcă de fiecare dată, tot mai des în ultima vreme, când cunosc oameni noi în contexte pe care nu vreau/ pot să le evit.
E un cerc vicios al afirmațiilor. Povestea începe cu motivele pentru care am ajuns în Arad. De ce (nu) îmi place. Discuțiile degenerează, dezbatem geografie. Schimbăm generalități. Se ajunge la teoria universului care lucrează pentru dorințele tale. Și la credințe personale și convingeri religioase. Și eu îmi înghit cuvintele. Se schimbă subiecte și povești și inevitabil se ajunge la chestiuni de sănătate și medicină și progres. Și eu iar nu pot să articulez cuvintele, înrădăcinată în trecutul meu. Vorbim de sporturi și pasiuni, eu doar ascult, că nu mă mai exteriorizez deloc.
Nu contrazic interlocutorii. Nu modelez argumente. De etichete nu mai fug. Urăsc victimizarea. Totuși, povestea a fost așa frumoasă… Dar restul e tăcere.
Lasă un răspuns