Primul gând că Aradul nu se mai simte ca acasă a apărut dinainte de săptămâna întreagă de la Cepari, de verdele grădinii cu balansoar și de paharul de vin băut cu mama, 2 ani și o jumătate de lună, luminoasă, de roșiile mele și de apropierea de cimitir, de tot deranjul cu construcțiile, de copiii care își fac trei cruci mari de fiecare dată când se ridică de la masă, dinainte de a-mi fi așa dor.

Eram încă în Arad, realitatea mă învăluia de la fața locului. Poate să fi fost o zi nasoală de navetă, când priveam pe geam, în gol, și vedeam în depărtare că depărtarea nu se mai justifică. Sau poate să fi fost doar oboseală și saturație. Sau pur și simplu fierbințeala orașului de câmpie, care usucă entuziasmul și mănează bucuriile. Și peste toate pseudopretextele, oamenii locului, atât de fazani și greu de înțeles. Aradul îmi rămâne în continuare orașul cu arhitectură grozavă, având malul Mureșului drept cel mai frumos punct, dar ce păcat de populația lui…

Îmi stau pe vorbe întrebări cărora mi-e teamă să le dau răspuns. Se prevede multă singurătate și aud mai tare glasul pământului, strâns într-o moștenire întinsă. Și simt în pași drumul de întoarcere și iar toate dorurile.