M-am înscris săptămâna trecută, cu nehotărâre, la proba de duatlon individual, în cadrul Duatlonului Verde, deși mi-aș fi dorit ștafetă. Dar cum jumătatea-mi sentimentală nu s-a înapoiat de pe tărâmurile îndepărtate, cum eu am „muuuulți” prieteni în Arad, cum nu mi-am dorit cross (de semi nici nu mai amintesc!) și mai ales, cum întotdeauna e fain să experimentezi lucruri noi, am considerat că e o decizie interesantă să alerg 4 km, să biciclesc 6,5 și să fac încă o tură de alergare de 4 km. Câteva zile mai târziu, am descoperit, un alt eveniment care se suprapunea celui la care mă înscrisesem deja și eram hotărâtă să renunț la primul pentru a-l alege pe cel de-al doilea. Apoi, mi-am reamintit cuvântul cheie „asumare” și am rămas la prima decizie.

Am avut muulte emoții pentru dimineața asta, emoții care au ținut mai ales de organizare. Nu eram sigură că știu unde este punctul de start al competiției. Mai fusesem de 2 ori în pădurea Ceala, o dată cu mașina, o dată cu bicicleta, din puncte diferite ale orașului și era ceață în reperele mele din capul meu. Mi-era destul de incomod să tranzitez orașul pe bicicletă, mă gândeam că distanța de la bloc până la pădure o să mă obosească foarte tare, mi-era teamă să nu fac vreo pană și multe alte gânduri din același spectru de „NU”. Am ajuns foarte devreme la destinație, că nu a fost nimic complicat, dar toată frământarea și toate proiecțiile necunoscutelor și variabilelor m-au obosit teribil. Aseară am adormit târziu și azi de dimineață am fost mult prea matinală.

Am plecat de acasă fără pachețel, ceea ce a reprezentat un minus pentru organizarea mea. Și încă unul, am plecat și cam dezbrăcată, mizând pe cele 23 de grade Celsius preconizate. Până la 9:50, când am făcut încălzirea de grup, am tremurat efectiv de frig, eram amuzată eu de mine de cât de frig mi-a fost.

Organizarea a fost excelentă, voluntarii foarte activi și veseli, traseul marcat în mod vizibil, bodyguarzii care au delimitat țarcul de biciclete foarte insistenți în respectarea regulilor, regulile transmise precis privind trecerea de la alergare la bicicletă și sensurile din țarc. Toată lumea știa ce are de făcut, s-a respectat programul, nu am ce reproșuri să aduc.

În schiiiimb, eu aș putea să mă critic vreo două ore pentru prestația dezorganizată pe care am avut-o și în timpul competiției. Am luat startul aproape de ultima linie, știind deja că un început peste propriile puteri nu te ține prea mult în frunte, ba din contră, șansele să-i depășești pe ce care-și taie respirația, luând startul prea rapid, după ce tu ți-ai intrat în ritmul tău, sunt mult mai mari. Și a fost ok prima tură de alergare. Grea, din cauză că antrenamentele pentru Triatlonul „Pe Argeș în jos” de la Pitești s-au toot rărit, dar frumoasă, pe cărări înguste pe alocuri, că mergeam în șir indian, cu cioturi de copaci, cu frunzișuri care adiau și soarele care trimitea căldură printre trunchiuri înalte. Păsări, fluturi, musculițe- pădurea Ceala a fost spectaculoasă. Timpul oficial arată 25:37- cam pe acolo am fost și la ultima alergare de grup.

Apoi, a urmat proba de ciclism și am pierdut 1:21 în țarc, luându-mi bicicleta. Total haotică, nu mi-am dat seama că îmi mai trebuie și casca de protecție. Am pornit tura de la reperul impus și am crezut că am uitat-o, dar de fapt, casca era legată de șa, deși eu îmi aminteam că o lăsasem agățată de un mâner. În sfârșit, cum nu am putut să mă desfășor în mers, a trebuit să mă opresc o dată pentru cască. Și pentru că mi-era și foarte sete și nu apucasem să iau un pahar de apă, m-am mai oprit încă o dată pentru hidratare. Și cam astea au fost momentele în care am fost depășită, fără drept de recuperare. Biciclitul mi-a plăcut mult, mi s-a părut floare la ureche în comparație cu alergarea, poate și pentru că nu am tras suficient și spiritul meu competițional s-a pierdut pe undeva prin nisipul de pe traseu. Am fost relaxată, încântată de împrejurimile din zona Insulei Mureșului și am scos un timp (slab) de 25:21. Partea motivațională a fost că în momentul când eu mă apropiam de finnish pentru proba a doua și mă îngrozeam de cei 4 km rămași de alergat, domnii din competiție închideau podiumul.

finnish

Am petrecut 1:11 până mi-am lăsat bicicleta la locul ei în țarc, am trecut iar pe sub START, am luat un pahar de apă și am început ultima probă. Deja nu mai aveam picioare, ci 2 buturugi greu de manevrat. Întrecerea era departe de mine, traseul deja era liber, potecile doar ale mele și mi-am propus să alerg, oricât de ușor, doar să nu mă opresc. Strategia asta m-a ajutat să depășesc 2 domni și o domniță și mi-a dat un timp de 28:49. M-a surprins foarte tare diferența mică dintre cele două ture, deoarece la prima tură m-am simțit sprintenă, ținându-mă după anumiți „iepurași” pe care îi reperasem dinainte și chiar depășind câteva concurente, spre deosebire de tura a doua de alergare, care a fost mai degrabă o târâre. 😀

Per total, Duatlonul Aradului a fost o experiență grozavă, un mod minunat (lăsând deoparte clasamentul:)) ) de a mă bucura de pădurea Ceala, socializare cu necunoscuți și  vremea frumoasă.