6

Pe 9 ianuarie 2014, la fix 6 luni de la transplantul de celule stem al Andreei, am văzut în cinema Frozen, o poveste grozavă, despre două surori, în care cea mică reușește să o salveze pe cea mare. Și filmul lor chiar are deznodământ fericit. Îmi propusesem să-l revăd cu ea, mi se părea o metaforă frumoasă despre lupte. Nu am mai apucat.

Pe 8 august 2014, am văzut Guardians of the Galaxy. Da, știu, o comedie groot-ească, zâmbete și aprecieri, awesome mix vol. 1 și o secvență de început, cu o mână întinsă pe un pat de spital, care nu o mai întâlnește pe cealaltă. M-a cutremurat direct, m-a scos din povestea lor și m-a aruncat într-a noastră, mi-au dat lacrimile instantaneu și am rămas cu un nod în gât. Poate un exercițiu pentru ce avea să se întâmple în dimineața următoare.

     În septembrie, la câteva săptămâni după înmormântarea Andreei, am vizionat The fault in our stars. Viața, așa cum se întâmplă ea. Cu surprize, durere și resemnare.

Ieri, într-un moment aniversar pe mai multe planuri, rotund, am văzut o poveste. Una care nu mi-a mai transmis nimic, o poveste care nu mai are cum să se întrepătrundă cu povestea mea.