Vouă, cei care ați rămas acolo când eu am venit aici.
Vouă, cărora vă scriu mai des decât vă vorbesc și vă vorbesc mai mult decât vă văd.
Vouă, cărora vă ghicesc zâmbetele pe tastatură sau în display-ul telefonului mobil, cărora vă proiectez mental mimica atunci când gândiți un „gizăs” sau gesturile de fiecare dată când folosiți cuvinte cu hashtag.

Vouă, pastile efervescente de optimism molipsitor. Vouă, deziluzionați de începuturi, insuficient convinși de esențe.
Vouă, mereu îndrăgostite de parc și plimbări.
Vouă, alături de care îmi funcționează conexiunile mobile și cele sufletești. Vouă, alături de care umplu desfășurătoare de facturi telefonice, dezbătând dinți.
Vouă, care îmi recomandați cărți și piese spectacole de teatru la care oricum nu mai ajung.
Vouă, care luați pulsul destinațiilor aflate în plan, în ideea unei revederi.
Vouă, de care îmi e dor.

Și dragostea, și declarația sunt (de) la distanță. Dar, atât timp cât ne împărțim momente, hai să nu ne temem de lungimi de măsură.