Plaja cu gânduri

Evoluția înseamnă putere. Puterea este evoluție.

-Premiul cel mare merge la…

Pauza pe care comentatorul o face intenționat aruncă sala în pulsații. E un joc de lumini intense, muzica de pe fundal ar putea sparge boxele.  Sufletele respiră vise.

-Premiul cel mare merge la Domnișoara Cristina, reia gazda ceremoniei „Evoluția celor puternici”, în cadrul unui eveniment powered by Stalinskaya.

Cristina închide ochii o secundă, își lasă inima să revină înapoi din gât. Mâinile vecinilor de scaune o mângâie încurajator pe umeri. Urmează să spună câteva cuvinte în numele distincției primite. Sala nu mai freamătă, lucrurile sunt clare. Spectatorii se liniștesc în scaunele lor și observă cum trei femei, în jurul vârstei de 30 de ani, se ridică din rândul al șaptelea al sălii, în mișcări perfect sincronizate și își fac loc, pentru a se îndrepta pe scenă.

-Drumul pe care pășești până îți găsești echilibrul nu este chiar ușor. Dar ce satisfacție ai când te gândești că, în ciuda tuturor obstacolelor, ai reușit.

Face o pauză, își dă seama că și-a început discursul într-o notă ușor comercială, ca și cum ar vrea să vândă cine știe ce produs minune. Departe această intenție, ea vrea doar să-și contureze traseul. Reia ideile:

-Am fost încă din copilărie pacientul cu probleme, astfel că „mă fac doctoriță când o să fiu mare” a fost acolo cam dintotdeauna. Nu aș ști să reperez un moment 0, lucrurile au decurs firesc până la un punct. Am considerat că empatia poate fi calitatea cea mai de preț în relația medic- pacient. Primul moment de îndoială privind menirea mea a venit mult mai repede decât m-aș fi așteptat vreodată, când, după admitere, am intrat la locurile cu taxă. Fiind un copil dintr-o familie de cadre didactice, știu sigur că mi-am dezamăgit părinții. Nu mi-au zis-o niciodată, ba, mai mult, m-au sprijinit constant pe drumul ăsta. În primul an mi-au plătit taxa de școlarizare, care nu era tocmai mică, din următorii nu a mai fost nevoie, întrucât am studiat la locurile bugetate. Dar facultatea tot a rămas costisitoare prin prisma cărților, compendiilor, instrumentarului și a tuturor celorlalte materiale pe care practica medicală le presupune, fără a fi asigurate. Au fost foarte multe momente delicate, începând de la volumul imens de informație, incapacitatea mea de a fi la înălțimea propriilor așteptări, bucuria notei 5 la cine știe ce materii, pentru care învățam luni întregi, până la gestionarea momentelor de respiro și socializarea „șubredă”. Mi-era jenă să le cer părinților bani pentru timpul meu liber în București, care de altfel, oferea variante incomparabile cu orașul provincial din care veneam. Ce să mai zic de ieșiri, cluburi, „libertate, frate și viață de noapte”? Eu nu aș putea afirma niciodată că facultatea a fost perioada cea mai faină a vieții mele.

-În decembrie 2011 am intervenit eu, preia microfonul una dintre cele trei femei de pe scenă. Sunt îmbrăcate identic, arată identic.

Reia:

-Chiuleam de la facultate din București, într-o zi de marți plină de stagii de chirurgie, ca să îl însoțesc pe vărul meu, proaspăt medic rezident în Constanța, să își definitiveze dosarul de angajare. Birocrație, hârtii peste hârtii, adeverințe lipsă, semnături și ștampile la fel. Nu mai fusesem niciodată iarna la mare, dar nici ziua aia nu a fost cel mai bun exemplu. Era o iarnă ușoară, fără pic de zăpadă, dar cu mult vânt și frig, așa cum era și la mine pe dinauntru, pentru că treceam printr-o perioadă alambicată sufletește. Și am ajuns pe plaja din Constanța, pustie. Am țipat și am alergat cu nisip intrat în ghete. A fost o descătușare fantastică de moment, deși eu nu sunt cea mai spontană persoană.
O mare de gânduri pe o plajă. O plajă cu gânduri. 
Am revenit în București și am zis că scrisul poate fi un exercițiu bun de sinceritate. Că sunt rațională, că am un spirit ascuțit de absolventă de mate-info intensiv, că oricum nu aș putea avea cuvintele la mine tot timpul, cât să pot să-mi surprind stările, deci, iată o primă detașare. Uitasem, aparent, dragostea pentru povești și atașamentul pentru cuvinte pe care le aveam. Pesemne că am renegat o perioadă prea îndelungată olimpiadele de română la care am participat.
Mi-a rămas întipărit momentul de pe plajă, l-am cuprins într-un nume de blog și m-am apucat de jurnal online. În primul rând, pentru că am vrut să pun capăt unui capitol din viață în care prejudecățile celor din jur m-ar fi constrâns în a face mai mult de un lucru, doar medicină. Blogul a fost gura mea de aer proaspăt. Și pretextul pentru voluntariat, teatru, filme și muzici „furate”, pe care altfel nu mi le-aș fi permis, dar mai ales pentru metafore. Pentru momentele cu subtilități în care îți fuge eul din tine. Pentru momentele cu dualități, în care nu știi ce alegere să faci.

Prima femeie reia cuvântul:

-Sunt o persoană prea rațională să nu termin ce am început, astfel că, în ciuda faptului că am realizat că voi iubi întotdeauna cuvântul, am absolvit facultatea, în condiții cu totul și cu totul altfel decât cele în care îmi așterneam eu planurile.

E întreruptă brusc de cea de-a treia prezență, care până atunci nu intervenise deloc în discuție:

-Eram în ultimul an de facultate, tocmai începusem semestrul al doilea, când, pe 14 martie, sora mea a primit un diagnostic dintre cele care îți fac pământul să ți se cutremure sub picioare: „leucemie” . Ce a urmat, credeam atunci, a fost perioada cea mai grea a vieții mele. Începusem și un part-time job în domeniu- nu aș fi vrut să renunț, facultatea era acaparatoare, sora mea era internată pe perioade lungi în Fundeni și aș fi vrut să nu se simtă nicicum singură. Nu mai știam ce să fac, cum să mă împart între toate aceste planuri.

-Am terminat facultatea cu bine, cu examenele la zi, reia cuvântul personalitatea care este astăzi Dr. Cristina. Însă admiterea la rezidențiat a fost un eșec total în acel an, 2013. Nu am avut timp să mă plâng prea tare, pentru că ce a urmat a fost o perioadă plină în plan familial.

-M-am întors acasă, m-am angajat și de două sau de trei ori pe săptămână mergeam în orașul unde locuia sora mea. Perioadele în care ea era acasă alternau cu perioade de spitalizare în Fundeni și lucrurile au fost așa frumoase vreme de aproximativ un an, a intervenit personalitate Cristina, Sora cea mică.

-Nu am reușit să aștern foarte multe lucruri pe blog din perioada aia, trăiam toată experiența foarte personal, nu știam că o să-mi fie dor și poate ar fi fost mult mai cuprinzător să imortalizez amintirile, a concluzionat blogger-ul Cristina.

-Pe de altă parte, munca mergea și bine, și rău, învățam multe, o aveam pe sora mea aproape, lupta cu boala ei era zilnic prilej de admirație, în ciuda tuturor zilelor grele și a momentelor de neputință. Andreea a fost, a rămas încă, modelul meu, persoana pe care o s-o admir cel mai mult.

M-am îndrăgostit în februarie 2014 și am simțit că este momentul pentru o schimbare, au zis cele trei femei la unison.

A urmat o pauză mai lungă. Femeile au început să vorbească succesiv:
-M-am mutat cu iubitul meu în alt oraș, la distanță mare de casă.

-Starea surorii mele s-a înrăutățit. Probabil s-a simțit abandonată, mă macină gândul ăsta și acum.

-Nu prea știam încotro să o apuc pe plan profesional. Eram speriată, dar foarte îndrăgostită. Eram fericită.

-M-am hotărât să mai dau o dată examen la rezidențiat. Am lăsat blogul de o parte.

Femeile vorbesc acum în cor:

– Sora mea a pierdut lupta cu leucemia pe 9 august 2014. Eram de 6 zile mutată într-un oraș nou, departe de tot ce cunoșteam. A fost chinuitor ce a urmat. Pe 23 noiembrie în același an am reușit admiterea la rezidențiat, cu sufletul îndoit că medicina salvează vieți. La anul pe vremea asta voi avea examen de medic specialist. Sunt 2 ani și 110 zile de absența Andreei. Sunt doruri și lupte zilnice.

-La cabinetul unde profesez am fost ușor discriminată pentru că „am luat locul” oamenilor lor. Le-am prăbușit acuzațiile, făcându-mi bine treaba. Acum știu ce înseamnă aprecierea, afirmă fără aroganță Dr. Cristina.

Mâna care susține microfonul coboară pe lângă trup. E liniște. Din sală, spectatorii au avut impresia unui discurs susținut de trei persoane diferite, însă acum, totul e clar. O singură persoană, mai multe oglindiri. Evoluția înseamnă întotdeauna mai mult decât straturile exterioare pe care le vezi, contextele pe care crezi că le cunoști, aparențele de care te lovești.

-Blogul m-a ajutat cel mai mult să rămân sinceră eu cu mine. Să-mi asum cine sunt, pe de-a-ntregul, nu cu jumătăți de măsură. Să mă-mpac și să mă accept, așa, ca o sumă de contradicții. Tot blogul a fost vesta mea de salvare, când, după pierderea Andreei, nu am putut să rostesc realitatea cu voce tare, dar am putut să mi-o împac în scris.  Cel mai mare câștig din blog sunt experiențele pe care mi le creez: accesul la informații, evenimente, concursuri, analiza profundă și personală a realităților mele. Îmi place mult să reiau texte mai vechi, să retrăiesc momente, să nu uit cine am fost și cine vreau să fiu. Totul este aici, pe Plaja cu gânduri. Eu sunt aici. Aceasta este povestea mea despre medicină, despre scris și despre dorul meu,  aceasta este evoluția mea din rezoluții personale, evoluție din revoluție.

Cristina coboară singură de pe scenă, iar în boxe se aude următorul mesaj:

«Încă de la lansare, sub sloganul ”Pentru cei puternici”, Stalinskaya Vodka este alături de cei care care au curajul să riște pentru a transforma orice încercare într-o victorie, de cei al căror succes este alimentat de tăria de caracter. Anul acesta, Stalinskaya a împlinit 20 de ani.»

Adaugă comentariu