Cea de-a patra ediție a Festivalului Internațional de Teatru Nou a adus la Arad spectacolul „Guppi”, o producție a Teatrului Maghiar de stat din Timișoara. Regia îi aparține lui Mucsi Zoltán, iar dramaturgia lui Gyulay Eszter. Distribuția îi include pe Nagy Dóra, Kiss Attila și Aszalos Géza. Sunt niște nume noi pentru mine, pe care le menționez pentru a nu le evita pe viitor.

Nu sunt o fană a spectacolelor străine, care necesită traduceri în cască, mi se pare că astfel se pierde mult din vitalitatea pe care o dă schimbul de replici dintre actori, din energia trăirilor individuale, din ritmul alăturărilor. Totuși, în acest caz, am avut parte de o traducere însuflețită, care, corelată cu decorul delicat asigurat de Albert Alpar, m-a ținut foarte atentă la poveste.

La începutul spectacolului, am râs. Nu numai pe interior, așa cum face Pașa. Am râs sincer, așa cum te provoacă situațiile cu comic de dialog, încurcăturile, uitarea, stângăcia, mania rebuturilor existente peste tot. Am râs cu și de Tamara, așa cum râde și ea, așa cum se întâmplă cu oamenii cu sufletul curat. Am râs, până când o tentă de tristețe acaparează scena și publicul, atunci când Tamara povestește de fetița ei decedată. Joc de lumini și joacă cu starea spectatorilor. Apoi, am râs iar, atunci când soțul încornorat demască adulterul. Preacurvia. „Nu ne-am sărutat. Am vrut, dar nu ne-a mai rămas timp”, se confesează și se scuză Tamara. Și toate contradicțiile dintre presupusul amant și soț sunt amuzante, până la un punct, când mușchii mimicii se încordează a enervare. Și dispreț.

Aștepți să vină un moment în scenariu când Tamara își înfrânge supunerea, când se răzvrătește, când întrerupe îngenuncherea propriei voințe. Aștepți și momentul când soțul încetează a fi un bădăran care manipulează, când se înmoaie în fața durerii. Speri că poate amantul nu face parte dintr-o minciună totală. Și înțelegi, urmărind spectacolul Guppi, că un decor frumos exterior, dantelat și aranajat, nu se suprapune fericirii, nu e suficient satisfacției comune. Că pentru cuplu e nevoie de funcționalitate dublă, de egalitate, de susținere. Că un trecut dureros comun nu e suficient pentru a construi un viitor, mai ales că moarte copilului nu-ți dă dreptul la călcarea în picioare a celuilalt.

Sunt multe moduri de a descrie personajul omonim al spectacolului, dar propriile acuze justifică resemnarea totală: Nu am plâns, pentru că am fost furioasă pe fetița moartă”. Tamara este Guppi. Ca un peștișor, care, dacă poate trăi în canal, poate trăi și în iad. Numai că nu poate să ajungă acolo. Mâncată de singurătate, e propria sa victimă.

„Trebuie să ne supărăm ca să putem ierta”, zice Tamara în bunătatea-i nesfărșită. Trebuie să vedem Guppi, nu să fim Guppi, mă gândesc eu la ieșirea din Sală.