Ana Munteanu: ”Îmi doresc ca proiectele în care mă implic să ajungă la cât mai mulți oameni”

Prima oară am auzit numele actriței Ana Munteanu la radio, într-o știre care avea legătură cu partea țării unde de abia mă mutasem. Se făcea referire la inițiativa acesteia de a colecta uleiul ars din casele timișorenilor și eu m-am gândit ”Woaaa, ce tare! Se mai gândește cineva la asta!”. Apoi, am văzut-o la premiera spectacolului ”Intim”, la Teatrul Național ”Mihai Eminescu”. Având un rol atât de excentric, greu ai fi ghicit emoția de la sfârșitul spectacolului. Și pentru că m-a bucurat ce am văzut și auzit, am luat-o pe Ana la câteva întrebări despre proiectul ei.

 

***

     1.  Cine este Ana Munteanu?

Pff, mi-e foarte greu să răspund la întrebarea asta pentru că și eu la rândul meu mi-o pun la finalul fiecărei zile și mereu am alte răspunsuri. Dacă e să o luăm tehnic, sunt mama lui Ari, sunt actriță și veșnic implicată în cele mai surprinzătoare combinații de proiecte/vise.

Dacă e să merg mai departe cu răspunsul la întrebare, sunt probabil o combinație de curaj, inconștiență și curiozitate, la care adaug o stare de permanentă îndragosteală peste care presar praf de multe vise.

2. Cum a apărut inițiativa de colectare a uleiului prăjit din casele timișorenilor? Cine a ajutat la implementarea ei? Cine o susține?

Inițiativa, visul, s-a născut într-o noapte de ianuarie 2015, când mă plimbam pe autostrada internetului și am aflat că un litru de ulei poluează un milion de litri de apă – nu mă pricep la calcule și cu toate astea, nu-mi suna bine informația asta. Așa că am început să adun informații despre efectele uleiului aruncat pe canalizare – și din una în alta, am aflat că în București există Uleiosul– care s-a lăsat de job-ul lui din corporație și s-a apucat de colectat ulei cu cargobike-ul.

Am început atunci să caut parteneri care să susțină ”Borcanul cu ulei” – astfel mi s-au alăturat cei din Asociația EcoClub Timișoara, împreună am pornit în căutare de sponori. În timpul ăsta, cei de la Bicicle TeMe munceau la cargobike. Și uite așa, în mai puțin de jumătate de an, visul a devenit realitate, ni s-au alăturat și ne susțin cei de la: Continental, Respiră Verde, Aquatim, Retim, Verde pentru Biciclete și lista e deschisă încă.
Dar pe langă toate numele astea mari, ”Borcanul cu ulei ” are în spate o echipă minunată de oameni fani de tot care s-au implicat activ în ridicarea pe picioare a proiectului: Andreia Ispas de la EcoClub, care a răspuns afirmativ la propunerea mea, Romina Faur de la Verde pentru Biciclete, care mi-a echilibrat mereu gândurile la început când nu prea știam încotro s-o apuc; și echipa care se ocupă de partea vizuală a proiectului: fotograful Flavius Neamciuc și creierul site-ului nostru Alin Adnan Vasile. Cât pentru munca de programare a colectărilor, de planificare și de făcut tabele și hărți ușor de înțeles când pedalez pe cargo- trebuie să-i mulțumesc prietenei mele, Simona Vegh, care mi-a stat aproape încă de la început și mi-a fost punct de echilibru când lucrurile îmi zburau de sub picioare.

Dacă am învățat ceva de la acest prim proiect, a fost că trebuie să brodezi o armată de oameni în jurul unui vis. Am făcut multe greșeli, dar fiecare zi e o lecție și merg mai departe mai bogată și mai curajoasă și recunoscătoare pentru toată susținerea pe care o primim.

3. Cum reacționează locuitorii? Care sunt rezultatele?

La început, când povesteam despre proiect, mă loveam de un zid și de replica: ”oamenii nu o să strângă ulei dacă nu au nimic material de câștigat din asta” – dar nu știu de ce intuiția mea îmi spunea altceva. Timișorenii sunt niște oameni faini și au rezonat imediat. Reacțiile cele mai faine vin când suntem în trafic și toată lumea ne zâmbește, am primit chiar și flori, iar Ari primește tot felul de dulciuri pe care trebuie să le negociem când ajungem acasă. În primele luni, ne gândeam că n-o să fim chemați la colectare- până află lumea, până se strânge uleiul- dar ne-am înșelat, foarte mulți oameni aveau deja bidoane cu ulei strânse în speranța că cineva ca noi o să apară. Și am apărut, iar rezultatele sunt bune pentru noi: depășim în curând 50 de litri de ulei strâns în două luni. În condițiile în care colectarea nu se face cu un automobil, ci cu un cargobike pedalat de mine, care nu sunt cea mai sportivă persoană din oraș.

4. Ce se întâmplă cu uleiul colectat?

Uleiul folosit merge mai departe la o firmă colectoare autorizată din Oradea, ”Respiră verde”, care o să facă biodiesel din el. Dar asta e partea tehnică; pentru mine, uleiul colectat se transformă în șanse pentru copii, pentru că ne dorim ca banii pe care îi primim pe ulei să-i donăm pentru construirea unui corp nou de grădiniță.

5. Cum se poate multiplica ideea și în alte orașe?

Păi e simplu, trebuie doar să existe oameni care să-si dorească să-și asume misiunea asta. Să înțeleaga efectele pe care le are uleiul folosit asupra mediului și să înțeleagă că mai departe de cifre e vorba de educația ecologică a populației. Și din punctul ăsta de vedere în multe din orașele din România se schimbă lucrurile în bine.

6. E vacanță, ce planuri de viitor ai?

Nu-mi dau seama când trece vara asta. La începutul lui august voi alerga primul maraton din viața mea, Via Maria Theresia – pe un drum istoric localizat în Munții Călimani. Apoi voi petrece câteva zile la ”Școala de mers pe munte ” organizată de cei de la Tașuleasa Social – o asociație care face minuni, merită să o căutați pe google sau facebook- pentru că vreau să învăț cât mai multe despre munte, ca anul viitor să încep să-l duc pe Ari prin locuri de poveste. O să ne oprim cu siguranță și pe la mare și o să termin vacanța la Piatra Neamț, la festivalul ”Filmul de Piatra”.

7. Care este cel mai mare vis al tău în plan profesional?

Nu știu dacă am un ”cel mai mare” – îmi doresc să fac tot ce fac din ce în ce mai bine, îmi doresc ca spectatorii care vin să mă vadă la teatru să mă vadă crescând, îmi doresc ca proiectele în care mă implic să ajungă la cât mai mulți oameni. Și cel mai mult îmi doresc să mă pot uita în urmă și să fie macar un lucru pentru care Ari să fie mândru de mine.

8. Cine este mentorul tău? Ai vreun idol?

Mentori imi sunt oamenii cu care intru în contact zi de zi, fie că stau la stop, la coadă la pâine sau într-o sală de repetiții.

Mama mea e primul meu mentor, ea mi-a dat aripi și mi-a lăsat spațiu să zbor cu încredere din cuib. Apoi pe parcurs au apărut prieteni, profesori, colegi care mi-au fost mentori în diferite momente din viață. Idoli nu am, dar am oameni pe care îi respect foarte mult, oameni care mi-au schimbat radical viața sau viziunea mea despre viață – ca profesorul meu de actorie, Ion Cojar, sau ca Ada Lupu Hausvater, care mi-a dat o șansă care mi-a schimbat tot universul, Andreea și Norbert Tako- fondatorii festivalului PLAI de la care învăț zilnic lucruri noi pe care nu credeam că o să le învăț nici în două vieți.