Azi, la ora 18: 43, din puncte diferite ale orașului, 2 taxiuri se îndreptau spre autogara de unde urma să plece un microbuz cu direcția „acasă”.  Într-unul dintre ele, șoferul întreabă clienta dacă îi trebuie bonul fiscal, ea răspunde că nu. Nu încurajează evaziunea fiscală, dar nici nu a participat la loteria bonurilor. Deci, haideți, că mă grăbesc! Străzile sunt aglomerate la ceas de seară, dar șoferul e abil în a descoperi rute mai libere.

Ajung pe strada unde se află autogara. Sensurile de deplasare ale mașinilor sunt separate de liniile de tramvai, separate și acestea de gard neîntrerupt. Nu sunt pe partea care trebuie, ocolesc toată strada, opresc la semaforul roșu din capătul străzii, înainte de a vira la stânga, pentru celălalt sens. Șoferul este întrebat de clienta grăbită cât face toată drumeția. Acesta cere o sumă corectă pentru distanța parcursă, pe care o primește chiar acolo, în trafic, înainte de intersecție. În fața taxi-ului din poveste, alt taxi. Se face verde, primul semnalizează stânga, pe celălalt sens, taxi-ul nostru îl urmează. Taxi-ul din față oprește în dreptul autogării, la fel și al doilea. Clienta care a achitat cursa la negru sare din mașină și ajunge la microbuz, unde cumpără de la șofer un bilet și ocupă ultimul loc disponibil. După 30 de secunde, apare și clienta celuilalt taxi, urmând să călătorească în picioare. Normal că șoferul a luat-o. Și i-a dat și bilet.

Contracandidata mea la ultimul loc mi-a aruncat câteva priviri, apoi a mers mai în spate. Un pic, m-am simțit vinovată. Mi-a trecut repede, când nu am găsit un răspuns plauzibil pentru motivele mele de culpă. Așa e și viața, o luptă. Nu toți ies învingători. Timpul nu e mereu de partea noastră. Îmi propusesem ca la jumătatea drumului, să mă ridic, să o las pe ea să stea jos. Până să plecăm, alte câteva persoane au cumpărat bilete și au rămas în picioare toată călătoria, pe intervalul dintre scaune. Prezența lor mi-a domolit intenția schimbului de locuri- atâta deranj, ca să par eu o eroină. Nu-mi stă în fire să fac lucruri demonstrative. Și apoi, nu i-am furat biletul, am plătit pentru el, ca și ea, doar că am fost mai rapidă, deși ea a avut un scurt avantaj de a fi în fața mea.

Această mică victorie, cu momentele de analiză consecutive, au finalizat o zi care a început cu o altă călătorie.

tren 2

O călătorie cu trenul personal al CFR, echivalentul degradării umane. Compartimente cu geamuri slinoase, cu tot felul de urme pe ele- ploaie, amprente, flegme, măruntaie de muște. Linoleum deschis, cu puncte și firicele negre, camuflaj insuficient al jegului- praf, insecte strivite, firimituri, fire de iarbă, ambalaje alimentare. Mânere lipicioase la geamuri și la ușa compartimentului, ușa nu stă închisă, trepidează toată. Șiroaie mânjesc podeaua, înainte și înapoi, în ritmul trenului. Nu știi cine, pe unde se pișă.. Tapițerie îmbâcsită în scursuri și flatulențe, decolorată și tăbăcită, cu pete vizibile care îți pun imaginația la încercare. Tetiera îmi ridică, lejer, problema bolilor transmisibile. Defecație puturoasă peste orice urmă de normă colectivă. Și oamenii, pur și simplu oamenii, mereu surprinzători. Gunoaie și gunoaie umane.

57km, 7,5 lei, 1 oră și 14 minute de jeg.