Timpul trece şi azi s-a împlinit un an. Am reluat în gând şi un 14 martie şi alte intervale succesive. În tăcere, speranţă şi recunoştinţă pentru prezent.
     Tu îmi mulţumeşti mie în repetate rânduri, nejustificat, pentru firesc. Eu îţi mulţumesc, poate insuficient glăsuit, pentru lecţiile constante pe care mi le arăţi. De optimism, credinţă, sinceritate. E aceeaşi situaţie din „tinereţe”, când ieşeam undeva şi molipseai pe toată lumea din jurul tău cu energie şi poftă de viaţă şi toţi ochii erau pe tine. Doar alt context.

     Da, ai căzut azi, la propriu. Şi te-am ridicat. Ce palpabil se concretizează metaforele uneori, întinzi mâna şi vezi. M-ai speriat tare astăzi, la fel cum m-am bucurat ieri pentru „expediţiile” noastre. Şi ai primit celule si inimi şi asigurarea că lucrurile vor rămâne la fel. Cu siguranţă nerostit, cu certitudine asumat. Să simţi şi să crezi.
     Azi, de 9 iulie. Şi în fiecare zi.