„Misterul placebo”  urmărește luminile și umbrele relației doctor- pacient, invocând prin numeroase exemple trepiedul trecut al medicinii, susținut de magie– putere divina, de psihologie– partea umană și îngrijiri somatice, partea animală. Doctorul Patrick Lemoine, psihiatru specializat în explorarea și tratamentul tulburărilor de somn, folosește pe parcursul celor opt capitole un ton accesibil, care acoperă echilibrat terminologia domeniului medical. Specialitatea sa psihiatrică se resimte în citarea numeroaselor studii relevante subiectului, legate de insomnii, schizofrenie, psihanaliză, tulburări bipolare sau antidepresive. 



     Necesitatea de actualizare a practicii medicale prezintă placeboul, definit în 1956 ca fiind “un medicament fără niciun efect farmaceutic, dar administrat pentru a face pe plac sau pentru dispoziția pacientului”, ca fiind ceea ce se adaugă sau se pierde din efectul unei substanțe active. Capitolele jonglează cu elementele care concură la apariția rezultatelor medicale: puterea tratamentului– presupusă sau reală, convingerea medicului și aderența pacientului, speculând factorii favorizanți ai efectului placebo: pe de o parte, conformismul pacienților, nivelul de motivație și așteptări, încrederea, docilitatea sau respectarea regulilor impuse, iar pe de altă parte, factori care țin de doctor: personalitate, carismă, atenție, compasiune, carismă, atenție, compasiune, credințe, calificări și chiar raportarea sa la placebo în sine. De asemenea, puterea presei și căutarea „Sfântului Graal” chiar de către oamenii de știință fac din rezolvarea misterului o continuă provocare.
  
     Din perspectiva sinonimiei pacient- client, este obligatoriu să echivalăm o vizită la medic cu primirea a ceva: o trimitere, o reteță, ca și cum în lipsa acestui act, medicul își arată inutilitatea sau neștiința. Această credință determină folosirea unor preparate puțin sau aproape inactive (placebouri impure din farmacopeea oficială), care să camufleze această atribuție a prescrierii. Pe de altă parte, sunt notate vindecări neexhaustiv raportate la acțiunea farmacologică a medicamentului, în tratament intervenind totodata empatia medicului, dar și încrederea pe care pacientul o are în acesta.

     O atenție deosebită se concentrează pe homeopatie, un avatar al gândirii alchimiste, nefiind demonstrat că efectul vindecător nu este, de fapt, placebo. O altă abordare interesantă este cea religioasă, explicând puterile taumaturgice ale lui Iisus Hristos printr-o sintagmă ce aparține tiparului placebo- inductor: „Credința ta te-a vindecat.”


     „Ultima zvâcnire” a cărții cuprinde un mic ghid de simulacre moderne care oferă cititorului o posibilă măsură pentru extinderea acaparatoare a fenomenului placebo: în artă, bucătărie, copilarie, sport, poezie sau chiar placeboul legilor.
     Pornind de la ideea invocată că „orice persoană sănătoasă este un bolnav care se ignoră pe sine”, gândurile mi-am extrapolat între paradoxurilor apropiaților ipohondri și profilul clasic al studentului medicinist, mai ales în anii de studiu subclinic, pe parcursul cărora devine exponentul unei semiologii marcante. Îmi recunosc resorturile subiective care mi-au motivat alegerea cărții, însă admit că lectura „Misterului Placebo” nu este cursivă tot timpul, existând numeroase detalii dificil de înțeles în lipsa unei baze teoretice existente, dar este o carte care deschide minți, de oricare parte a relației medic-pacient te-ai afla. Din perspectiva sinonimiei pacient-client, este obligatoriu s

     ***
     Carte citită în cadrul campaniei vALLuntar, inițiată de Grupul Editorial ALL, cu sprijinul ROMSILVA