Două faze foarte scurte, amândouă recente și efervescente, despre răbdare, bun-simț, asumare, compromisuri.

De când mi-am mutat activitatea profesională în Sibiu, în 2018, am aceeași contabilă. Am trecut prin mai multe entități profesionale, am schimbat contractele de prestare servicii, contabila a rămas. Ba mai mult, tot cu ea am depus diferite declarații de venit pe persoană fizică, în vederea impozitării. Concret, o singură persoană care știa istoricul meu financiar, din 2018 până în zilele noastre, cu toate încasările, profitul, venitul, pragurile de impozitare și toate celelalte aspecte contabile cu care am refuzat să îmi bat eu capul. Teoretic!

Surpriză, la începutul verii primesc somație de la ANAF, că am restanțe. Mă mir puțin în primă instanță, știindu-mă la zi cu toate dările, mai ales că am obiceiul ăsta prost, de a-mi plăti mai întâi datoriile și pe mine doar la final- total neinspirat, cum se vorbește pe grupurile de antreprenori și educație financiară. Iar apoi leșin de-a dreptul, dându-mi seama că suma respectivă chiar nu este o glumă, ci o datorie veche, tangibilă, din multe cifre, din vremuri prepandemice. Mă enervez, îi descriu și contabilei situația și ea mă sfătuiește să fac o cerere de eșalonare a datoriei pe parcursul unui an. Senină și amabilă, ca atunci când măseaua care doare nu este a ta. Îmi fac niște planificări despre cum să achit cât mai repede restanța, cum să prioritizez cheltuielile din viața mea, după care, în scurt timp, primesc o nouă somație, cu penalitățile aferente restanței existente. Perioadă îndelungată, amendă pe măsură. Iar acesta a fost momentul de enervare supremă, care le-a depășit pe cele de tristețe, dezamăgire, frustrare, înfrângere, lăsat de la mine, neputință. Și am luat tastatura în brațe și i-am trimis doamnei un mail sec, în care o întrebam dacă nu cumva ar trebui să plătească ea aceste penalizări, dacă nu e vina ei că am ajuns în această situație,.

Deznodământul este că a plătit. Nu din proprie inițiativă, ci ca urmare a solicitării mele, nu de la început, ci doar după ce am realizat că e o povară pe care nu o pot duce singură. Și-a asumat vina, după care mă întreabă de ce am reacționat așa, că ea ar fi plătit oricum. Cum? Când?

La începutul lunii iulie, fix pe 1, am făcut 2 abonamente aquababy, la un curs de înot. Nimic nu a fost grozav- comunicarea extreeeem de anevoioasă cu organizatoarea, data de începere a cursului, prețul nespecificat, faptul că între atâtea bazine și piscine noi, instructorii și cursanții nu au un loc anume pentru lecții, ci se strecoară pe unde găsesc liber. În sfârșit, 8 ședințe în 2 luni calendaristice pare ceva extrem de ușor de realizat. Doar că nu, ne-am trezit în ultima săptămână de valabilitate că mai aveam 3 intrări, în doar 2 zile de curs.

Mergem luni, după o absență lungă, acumulată ba la cererea instructoarei, pentru a se putea ocupa de un copil în ritm intensiv, ba după diagnosticele noastre virale și contagioase, ba după concediu și excursii și certuri prin vestiare, și constatăm că instructoarea noastră nu era. Îi scriu, îmi răspunde că nu vine, că ea și-a terminat cursul și că nu am anunțat-o din timp. Poftim?? Deci faptul că noi, plătitorii cursului ei, nu ne-am finalizat lecțiile nu se pune. Nici faptul că suntem în intervalul temporar valabil.

A venit, până la urmă, și am recuperat întârzierea. Și a venit și marți, și miercuri, și am anulat aberația situației. Păcat că un copil a fost cu muci și celălalt doar la pieptul mamei.