Am ajuns aseară la Teatrul de Comedie, unde în Sala Studio s-a jucat spectacolul „Trucul lui Patrick”, în regia Mariei Colțeanu. Piesa este scrisă de Kristo Šagor și este, de fapt, o poveste cu copii, pentru oameni mari.

Emilian Mârnea este Patrick, un puști de 11 ani, care își dorește un frate (mai mare), Răzvan Krem Alexe este fratele nenăscut al lui Patrick. Într-un decor minimalist, cu perne și jucării Lego, completat de proiecții video și pantomimă, fiecare dintre cei doi actori este pe rând Valentin, Daniel, profesorul de box, profesorul Lapte, mama, tata. Pătrundem în universul oniric al unui băiețel care surprinde șușotelile îngrijorătoare ale părinților privind rezultatul unui test de sarcină.

Nu știam nimic despre spectacol înainte de vizionare, dar cert este că mă așteptam să râd, credeam că Emil m-a invitat la o comedie. Și da, am râs, dar asemeni adulților din viața lui Patrick, am râs și aș fi început să plâng la final, dacă nu aș avea prejudecăți privind sentimentalismul exprimat în spațiile publice. E o desfășurare naivă a intrigilor, cu umor și jovialitate, energie și hârjoneli copilărești și drame și încrâncenare pe măsură. Versurile de hip-hop despre vânzătoarea de legume prind la public, din scaunul tău începi să fredonezi alături de băieți. Desigur că acțiunea are mai multe planuri, evidente și subtile, conflicte dezvoltate și latente, care zdruncină percepțiile băiețelului care se confruntă cu probleme de adult și care scot spectatorul din universul cotidian, din liniaritatea tematică despre dramele individuale și de cuplu sau moravuri contemporane, sociale și politice.

Două întrebări fără răspuns au rămas cu mine după aplauzele de final:

„Când se transformă palma în pumn, cuvintele în armă?”

„Care este opusul lui „handicapat”?

Și mi-a plăcut imaginea lui Răzvan Krem Alexe, așezat în public, în timpul monologului din încheiere al lui Emilian Mârnea.

Mi-e tare dor.