Plaja cu gânduri

Arta de a fi egoist, Josef Kirschner

Poate ni se pare cât se poate de natural să fim egoiști, dar ne temem să fim considerați ca atare. Arta de a fi egoist poate să fie practicată numai de către cineva care consideră că el însuși și nu altul este răspunzător pentru fericirea lui, pentru împlinirea dorințelor lui și pentru realizarea optimă de sine.

Arta de a fi egoist nu se predă la nici o școală, la nici o universitate și nici la fără frecvență, ceea ce nu este nicidecum o întâmplare. Motiul este că nimeni nu-i realmente interesat să facă din alții niște oameni independenți, care reflectează la ei înșiși. Căci cine nu nu știe ce vrea să realizeze în viață este o victimă care se pretează perfect să fie exploatată de către alții. Și exact asta vor cu toții de la noi.– Josef Kirschner

Kirschner susține că cine vrea să-și construiască singur fericirea întâmpină doi adversari. Pe de o parte, lumea din jur care vrea permanent să ne ia în posesie. Pe de altă parte, rezistențele din noi înșine, dintre care cele mai importante sunt:

  1. Tendința de a pasa altora răspunderea pentru noi înșine.
  2. A-i crede mai mult pe alții decât ne credem pe noi.
  3. Ipocrizia sentimentelor din complezență.
  4. Lipsa disponibilității de a ne apăra fericirea.
  5. Lăsăm să fie știrbită forța noastră cea mai puternică: fantezia; căutăm modele străine, pentru că nu ne putem decide să găsim modelul în noi.
  6. Incapacitatea de a distinge ceea ce este important de ceea ce este neimportant.

Ne lipsește disponibilitatea de a ne apăra dreptul la fericire și autodezvoltare

Rolul gospodinei model nu este altceva decât refugiul comod în fața necesității autoafirmării, alibiul pentru propria nefericire. ”Sunt atât de ocupat/ă cu ceilalți, încât nu-mi mai rămâne timp și pentru mine.

Cum decid tensiunea și fantezia dacă ne îndeplinim o dorință sau o înăbușim timpuriu, în fașă

Oamenii preferă să facă ceea ce le solicită cel mai mic efort. Cu cât urcă cineva mai sus pe scara carierei, cu atât are mai mult de pierdut și cu atât mai din greu trebuie să lupte ca să rămână sus. Cine vrea să atingă și să păstreze un anumit grad de prestigiu trebuie să se afirme tot mereu în fața semenilor lui. Norma larg răspândită, „munca și succesul sunt cel mai important lucru în viața unui om”, se poate explica din simplul fapt că în cei mai mulți dintre noi, etaloanele mediului nostru sunt mult mai puternic ancorate decât ale noastre proprii.

Cei cinci pași conștienți care duc o dorință la împlinire și ne dau satisfacție:

  1. disponibilitatea de a-i da o șansă să se dezvolte;
  2. eliminarea îndoielilor;
  3. cursul liber dat fanteziei (nu sunt permise criticile premature);
  4. decizia pentru cea mai bună dintre toate posibilitățile găsite (acum e momentul îngrădirii și dubiilor utile);
  5. identificarea cu ideea, folosirea tensiunii, acțiunea.

Majoritatea oamenilor își caută siguranța în dependența de alții, nu în ei înșiși. A ne găsi siguranța în noi înșine îndeamnă a deține un concept după care verificăm și evaluăm toate influențele din timpul zilei.

Punctele esențiale spre a găsi singurul concept corect pentru noi sunt:

  1. Să recunosc ce doresc.
  2. Să recunosc de ce sunt în stare.
  3. Să aduc dorința și capacitatea în acord cu realitatea.
  4. Să decid la ce trebuie să renunț, pentru a obține ce aș dori să obțin.

Atitudinea așa-zisă critică față de toți și de toate, cultivată cu grijă, în spatele căreia încercăm să ascundem propriile noastre slăbiciuni, nu este nici ea nimic altceva decât retragerea într-o sferă a siguranței aparente. Este comod să simulăm superioritatea dacă nu trebuie să preluăm noi înșine responsabilitatea pentru un lucru.

Dr. Kirchschlager, președinte feredal, afirmă: „Trebuie să ne sprijinim pe noi înșine. Trebuie să putem realiza ceva și numai cu ajutorul propriei nostre persoane și nu ar trebui să ne facem atât de dependenți de lucruri exterioare”.

Cele mai frumoase visuri au un dezavantaj: ne ispitesc să le confundăm cu realitatea. Cu cât ne cramponăm mai tare de astfel de utopii, cu atât ne îndepărtăm mai mult de realitatea noastră proprie și cu atât mai puțin suntem în stare să-i facem față.

Un concept cum să obținem maximul din ce avem și suntem, în loc să tindem permanent la ceva nou

Ni se spune „Cine se odihnește ruginește” sau „Cine este mulțumit de sine nu ajunge departe în viață”. De fapt, este exact contrariul. Nu suntem mulțumiți tocmai pentru că nu ne oprim. Ne pierdem bucuria față de un lucru de îndată ce l-am obținut. O decizie folositoare pe care Kirschner o propune este ca în fiecare seară din viața pe care o mai are de trăit să-și pună întrebarea ”Am scos astăzi maximul din ceea ce am și din ceea ce sunt?”

Un concept de a prelua singuri răspunderea pentru tot ce facem

Pentru tot ce fac preiau singur răspunderea. Dacă nu o pot prelua, o refuz din capul locului. În cazul unei nereușite, caut cauzele mai întâi la mine și nu în altă parte.

Un concept pentru a-i obișnui pe alții cu noi, în loc de a ține mereu cont de alții

Două întrebări care ne ajută să realizăm raportul dintre valoarea utilă și valoarea de prestigiu pentru diferite obiecte.

  1. În ce măsură îmi folosește cu adevărat ceea ce fac sau vreau să fac?
  2. În ce măsură o activitate este orientată predominant spre câștigarea prestigiului?

Notez și o ironie amuzantă: „Drumul spre succes este pavat cu femei care își impulsionează soțul să meargă înainte”- Eleanor Roosevelt.

Fiecare om își are propriul teritoriu. Dacă nu-l apără, îl iau alții în posesie bucată cu bucată. Un om care este conștient de teritoriul lui poate să prindă forțe absolut nebănuite când trebuie să și-l apere, teritoriul fiind pământul, locuința, casa noastră și tot ce alcătuiește personalitatea noastră de sine stătătoare. Pierzând teritoriu, devenim organe de executare a intențiilor altora. Libertatea personală începe de la noi înșine. Nimeni nu este dispus să ne-o dea de bunăvoie. Trebuie să ne-o creăm singur și să o apărăm cu hotărâre.

Josef Kirschner are o exprimare drastică, dar plastică, într-o comparație privind marcarea teritoriilor la lupi și la oameni: „cine este supus metodei seducției nu trebuie să se mire dacă în teritoriul lui, mulți invadatori se p*** fără să ceară voie”.

Cearta reprezintă instinctul natural de apărarea a teritoriilor în fața atacurilor. Un scop, un teritoriu propriu, de care suntem legați numai cu jumătate de măsură, va fi apărat numai cu jumătate de forță. Cine se decide pentru o viață cu un teritoriu propriu trebuie să știe că ajunge astfel într-un câmp de tensiune dintre atac și apărare. Întrucât numai în acest câmp de acțiune este posibilă ceea mai mare autorealizare, nu poate să-l evite, ci trebuie mai degrabă să-l folosească pentru el. Succesul depinde în foarte mare măsură și de capacitatea de a implementa forțe în mod concentrat, însemnând nimic altceva decât renunțarea la tot ce nu folosește în mod nemijlocit realizării obiectivului.

Este necesar să facem casă bună cu lucrurile de care ne temem cel mai mult, să ne împăcăm cu ideea înfrângerii și să o privim drept ceea ce este: polul opus al fiecărui succes. Nu ceva de care am putea fugi. Nu ceva de care ar trebui să ne temem. Cum reușim să ne împăcăm cu o înfrângere? Ocupându-ne tot mereu de ea.

Tot mai mulți oameni se fac dependenți de judecata altora, încât ei înșiși nu mai pot deosebi ce este cu adevărat important pentru ei și ce nu. Consideră că multe sunt importante numai fiindcă alții le consideră așa. Oricine vrea ceva de la noi va încerca să ne convingă de importanța cauzei sale. Dar important pentru sine este, în primul rând, ceea ce consideră fiecare a fi important, nu ceea ce ne prezintă alții ca fiind important, tocmai fiindcă lor le este de folos.

Alte idei interesante au fost:

*Cu cât facem mai multe, cu atât avem mai puțin timp pentru ceea ce este efectiv important.

*Este mai important să scăpăm de zece prieteni inutili, înainte de a face rost de unul nou.

*Fă ordine printe lucrurile mici și cele mari vor urma de la sine. Ar trebui să știm: viața noastră nu este determinată de un singur mare eveniment, ci de felul cum ne petrecem fiecare zi în parte.

*Cine nu găsește timp să savureze orice pas mic care duce la atingerea unor țeluri mari trece pe lângă adevărata fericire a vieții. Cine supraapreciază puterea voinței nu cunoaște puterea perseverenței răbdătoare.

Cartea se termină cu un subcapitol foarte interesant, intitulat „De ce nu există nici un motiv să respectăm pe altul mai mult decât ne respectăm pe noi înșine”.

”Arta de a fi egoist”, scrisă de Josef Kirschner, este, în cuvintele cele mai simple, un îndemn către asumare.

Adaugă comentariu