Plaja cu gânduri

Un basm modern- mișcarea face bine la trup și în familie

Este odată ca din ’89 o prințesă, cu ochelari de miopie și unghii roase, cu păr nebălai și gândurile puse des pe bigudiuri. În tinerețe, curtea-i domnească era aproape de poale de munți, verile lungi erau cu drumeții pe coclauri, în bocanci și cu rucsac în spate și tabere cu bază de corturi, iar iernile cu priveliști ninse în depărtarea Făgărașilor. Că așa se întâmpla în Regatul Argeșului, vara curtenii cei mai de soi lăsau urbea și se retrăgeau în munți, să se caute de sine și să se bucure de simplitatea conexiunilor primordiale. Prințesa era de atunci iubitoare de metafore, în special cea a ascensiunii, pe care o transpunea în plan personal.

lumealapicioare

Prințesa noastră era zvăpăiată, își dorea tot timpul munții la picioare și sufletul la înălțime. Era activă, dornică de provocări, deși cu temeri multe, pe care și le echivala cu un simț de conservare foarte puternic, cu instinctul integrității în termeni absoluți. Temeri fără fond solid, mai ales că prințesa făcuse trasee de creastă în grupuri de ucenici într-ai munților și niciodată nu fusese parte din incidente sau accidente. Și prințesa era îndrăgostită de verdele crud, de golul alpin, de poteci de munte și de poenițe ascunse. Era însuflețită când făcea noi cuceriri în rândurile vârfurilor cele mai mândre și când se-nsoțea de cavaleri și domnițe în camaraderie trainică.

Timpul a trecut, Prințesa a lăsat obârșia părintească și a plecat în lumea mare, să-și făurească trai cu învățătură. Și și-a orânduit șezătoare departe de Munți, că în șase ani aproape ruginise de atâta șes și interacțiune umană. Bineînțeles, Prințesa mai participa la misiuni de cuceriri interioare și pași de ascensiuni, dar mult mai rar ca înainte, nu că erau Bucureștii departe, ci că nu-și găsise ea aproapele.

Timpul scrie poveștile altfel decât își dorește, poate, penița scriitorului, astfel că, lăsându-se luată pe sus de o dragoste mare, Prințesa se instalează și mai departe de Munții tinereții ei, în Țara Vestului, unde câmpia este Regina Platului și Munții nici în zare nu se mai intuiesc. Prințesa a plecat de acasă cu inima împăcată, cu dorurile împachetate, cu promisiunea că nu va lâncezi la șes mai mult decât e nevoia. Dar pe Prințesă a lovit-o într-o zi o tristețe cumplită, că nimic nu o mai ridica din așternuturi. Nici zâmbetul Cavalerului său, nici razele jucăușe de senin, nici planurile de lărgire a orizonturilor lor. Prințesa uda cămăși cu lacrimile ei multe și căzuse secerată de durere, pierzându-se pe sine și toată ființa care-și fusese până atunci. Prințesa era tristă pentru ea, dar și pentru Cavalerul ei, pe care îl vedea cum se ofilea din picioare, de durerea ei și de neputința lui de a o ridica dintr-ale ei.

Au trecut zilele fără ca lucrurile să se schimbe, căscând prăpăstii și absență între Prințesă și Cavaler, mai ales pentru că ea nu mai reușea să-și glăsuiască păsurile. Într-una din ele, când Prințesa era singură-n vatră, a văzut Soarele cum îi trimite solie că e vreme de schimbare. A ieșit dintre pereții odăilor și s-a înființat pe scaun de odihnă pe Malul Mureșului, loc de periplu pentru alergătorii locali. Și erau mulți și diferiți, întocmai gândurilor care vâjâiau în capul Prințesei. Puterea exemplului personal, căci alergătorii nu erau toți numai sprinteni, trași prin inele sau flăcăi și fecioare. Ei erau de toate neamurile, vârstele și numerele de pe tricou. Vremea era la început- de sezon și de schimbare- și în sufletul Prințesei atât a trebui ca să se scuibărească ideea -cum ar fi dacă și ea…? Au mai trecut numai  câteva zile, până Prințesa a prins curaj să încerce alergarea.

Stingheră de coloritul pantofilor alergători, care țipau bucuria și pofta de viață pe care Prințesa nu le mai resimțea de ceva vreme, de brațele care îi atârnau într-un unghi lăbărțat pe lângă trupul moleșit de gânduri rele, cu ritmul nesigur, dar cu credința că nu are ce să fie rău, Prințesa a făcut primii pași în alergare pe tărâmul cel mai frumos al Aradului, din Țara Câmpiei. La început, Prințesa renunța repede. Nu a făcut nimic pentru a grăbi procesul, mai ales că nu era chiar iscusită privind disciplina lucrurilor repetitive. Încet, dar perseverent- Prințesa aștepta nerăbdătoare momentul zilei când încălța condurii pentru balul pașilor alergători. Obosea și nu mai avea suflu să plângă. Încă un pas, încă doi, până suferințele fizice le anulau pe cele sufletești. Și alergatul i-a făcut mult bine Prințesei, a vindecat-o de frustrări și a ajutat-o să-și verbalizeze durerea. A transpirat multă energie negativă și și-a dat timp de introspecții și acceptare. Mai ales că se entuziasma când făcea pașii mai repede decât vântul din pleata ei, când străbătea un tărâm nou sau când se învrednicea de taine cu alți tovarăși de pași. Și toate acestea erau motive de consfătuire cu Cavalerul, mereu acolo, cu drag nesfârșit de Prințesă și cu vorbele la el, gata să o asculte și să se bucure de bucuria ei. Prințesa s-a însuflețit când a participat la primele alergări, deși era încă învățăcel și a rămas învățăcel, deși a mai tot participat în războaie împotriva șederii. Iar Cavalerul a fost și a rămas boierul cel mai important din nobilimea de suport, cel care o ascultă când oftează și cel care îi prinde zâmbetele de pe margine. Ba mai mult, ațâțat de însuflețirea Prințesei, Cavalerul s-a întovărășit cu ea în lupte în care au făcut echipă, unde și-au dovedit curajul și neînfricarea de oboseală și călduri. Și împreună râd mai des decât înainte, indiferent de cine-i cel mânat în alergare.

Prințesa și-a dat osteneala și a făcut cercetare despre ritualul ăsta care o ridica din tristețile ei. Și s-a convins singură că mișcarea face bine, atât pentru corp, dar și pentru familie. Corpore sano in familliae sana! Și uite-așa a deprins obiceiuri noi și a înțeles cuvinte pe care înainte nu le accedea și care o izbăveau de plictiseala activității repetitive: Zumba, Kangoo Jumps, OneCore. Prințesa este ancorată în realitatea și vremurile în care trăiește și, deși la distanță, știe că urmează Cea mai mare oră de sport, la Braşov pe 9 iulie. Și jinduiește și ea la asemenea dispoziții orânduite în Țara Câmpiei, nu doar la munte, la mare și la Bucureștiul cel îndepărtat.

MFB-brasov-2016-poster_A2-566x800

Au trecut zilele încet, au trecut anii repede, Prințesa a continuat să învețe despre ea, prin alergare. Desigur că Munții au rămas prima îndrăgosteală a Prințesei. Dar alergarea a intrat rapid în topul îndrăgostelilor și rezistă acolo, fără ezitare, până în ziua de azi.

***

Acesta este un basm modern, care îi învață pe cei mai puțini sportivi că nu ai nevoie decât de răbdare și timp să izbăvești în curse, cele mai importante, cele cu tine însuți.

Adaugă comentariu