Plaja cu gânduri

Vecinul meu cu gura mare și „locul lui” de parcare

Am mai scris despre vecinii mei cu viață sexuală activă și deranjantă. Și probabil că voi mai scrie, dată fiind interacțiunea tot mai deasă și, aparent, fără sfârșit.

Scriam că la începutul mutării noastre în blocul în care locuim în Arad, ne-am luat o muștruluială de botez privind locurile de parcare. Șeful de scară a fost inițiatorul acestui curent, când și-a pus niște piatră cubică în drepul locului de sub balconul apartamentului său și gata, e proprietar de parcare. Deși, domeniu public în continuare. Șeful de scară și vecinul cel nou sunt (aparent) prieteni buni, că vecinul cel nou știe că și-a luat apartament în bloc, la pachet cu „două locuri de parcare”.

Conflictul actual cu vecinul nou mutat în bloc a pornit întocmai de la locurile de parcare. Pentru că, mă repet, domeniu public fiind în fața și în spatele blocului, prietenul meu a lăsat luni după-amiază mașina pe unul dintre locurile presupuse ale vecinului, pentru că nu a găsit liber în altă parte. Câteva ore mai târziu, uitându-mă aiurea pe geam, văd mașina noastră blocată de mașina lui. Intenționat, bănuiesc, din moment ce nu a lăsat bilețel cu nr de telefon sau ceva, orice care să mă facă să presupun că a fost o urgență la mijloc, nicidecum reavoință sau o pedeapsă cum că am ocupat locul pe care îl consideră al lui. Nu am coborât să-i batem în ușă, am presupus că lucrurile se remediază de la sine. Întâmplarea a făcut că nu am mai scos mașina din parcare, timp în care vecinul a mai făcut drumuri și, într-un final, a parcat pe locurile vecine.

Aseară, vecinul ajunge în parcarea din spatele blocului și blochează iar mașina. Prietenul meu, care nu este cel mai bun exemplu de răbdare și indulgență, coboară la el, cu gânduri de pace și de lămurire asupra terminologiei de „domeniu public”. Vecinul, foarte recalcitrant, ripostează cu argumente puerile de genul „locul meu”, „vrei să ne batem?”, „unde ai parcat în ultimele 6 luni, că ai văzut că numai eu am parcat aici și tu te bagi peste mine”, „ai ceva personal cu mine?”. Plus o referire la un bilețel lăsat în ușă, prin care se sesiza deranjul creat de ei, hmm… Revenind, nici o hârtie care să justifice aspectul legal al „locului lui”.  Orice om ancorat în realitate știe că nu ai un loc al tău, dacă nu plătești pentru el o taxă. Altfel, „locul meu” și „locul tău” sunt niște utopii de copil de grădiniță, niște vorbe goale, niște manifestări de tupeu gratuit. După interacțiunea dintre cei doi, vecinul a mai lăsat puțin mașina așa cum era- blocând mașina noastră și încă una, apoi a plecat. Spre seară am ieșit noi în oraș, astfel încât, la întoarcere, am parcat în fața blocului, pentru că am găsit loc liber. Vecinul de la 1 era parcat pe „locul lui”, în spatele blocului.

Am sunat ieri la Poliția locală din Arad pentru a mă lămuri ce este de făcut. Mi s-a confirmat că spațiile din jurul blocului sunt domenii publice și se parchează pe principiul „primului venit”. Din păcate, poliția nu poate face prevenție- nu poate merge la vecinul meu și la alți locatari să le definească termeni legali sau comportamente civice, dar poate interveni dacă apare o situație de urgență, dacă în momentul când vreau să plec de acasă, mașina mea este blocată de o alta. Ofițerul cu care am vorbit m-a asigurat că apelul la 112 pentru astfel de situații nu este considerat abuz, că doar în situații concrete pot trimite un echipaj la fața locului, care să constate faptele. Dacă fac acum o sesizare, șansele de a împiedica apariția unei situații de urgență efectivă sunt mici.

Sunt tare descurajată de cum se întâmplă lucrurile în jurul meu. De vecinul meu, care e om tânăr și de la care aș putea avea pretenții că vrea să fie schimbarea din jurul lui, nu că imediat ce nu-i convine ceva se gândește „hai să ne batem” ca să rezolvăm o situație. Că nu înțelegem noțiunea de libertate, că nu avem bun simț, că ni se pare că trebuie să fim noi mai cocoși decât restul „fraierilor”, că doar nouă ni se cuvin gratuit lucruri, că nu avem infrastructură, că nu există egalitate uniform aplicată. Că bunul simț cedează în fața nesimțirii sau că la nesimțire trebuie reacționat tot cu nesimțire, că altfel mușchii mari și creierul mic cred că au învins? Că în societate, ca și în medicină, prevenția ar putea salva vieți. Și nervi. Și totuși nu există.

Și, totuși, mă resemnez gândindu-mă că din chirie te poți muta oricând. Până dai de alți vecini.

Adaugă comentariu