Plaja cu gânduri

Niveluri de viață, Julian Barnes- te auzi trăind?

Julian Barnes este un autor englez, născut în 1946. Opera sa numără peste cinsprezece volume de proză, povestiri scurte și eseuri, cariera sa fiind încununată de numeroase premii și distincții. „Niveluri de vață” este primul titlu semnat de Julien Barnes care îmi cade în mână. Tradusă de Radu Paraschivescu, publicată la Nemira, cartea este o lectură ușoară, o paralelă simpatică despre lucruri puse laolaltă, despre ridicarea până la zei, prin artă sau religie sau, cel mai des prin iubire, și despre posibila prăbușire. Fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere. Proza de față este o metaforă a iubirii, pusă sub semnul zborului, pentru că numai în iubire se întâlnesc adevărul– ca în fotografii- și magia– ca în zborul cu balonul. Zborul înseamnă libertate.

niveluri-de-viata

Prima parte „Păcatul înălțimii”, prezintă detalii despre pionieratul aeronauticii franceze: colonelul Fred Burnaby a decolat pe 23 martie 1882 din Dover, Sarah Bernhardt decolase cu patru ani înainte din Paris, Felix Tournachon decolase tot din Paris pe 18 octombrie 1863. Ultimul a devenit cunoscut, sub numele de Nadar, ca fiind cel mai bun fotograf portretist între 1855 și 1870. Nadar spunea că teoria fotografiatului se poate învăța într-o oră, dar că nu se pot preda simțul luminii, felul cum captezi inteligența morală a modelului și „dimensiunea psihologică a fotografiei”.

Partea a doua – „La același nivel”- redă exaltarea lui Burnaby când se intersectează amoros cu Bernhardt. Apoi, prăbușirea, pe care nu o ia totuși în calcul, dar care se manifestă violent, când realizează lipsa suprapunerii tiparelor dintre ei.

Ultima parte mi-a plăcut cel mai mult- preferi să te prăbușești și să arzi sau să arzi și să te prăbușești?

„Pierderea adâncimii” este o însemnare despre durerea pricinuită de moartea celuilalt. Ne trăim durerea în funcție de firea noastră. Durerile nu se explică una pe alta, dar e posibil să se suprapună. Există o complicitate printre îndurerați, dar numai tu știi ce știi, chiar dacă știi lucruri diferite de ce știu alții. Prieteniile vechi se pot adânci prin necazurile împărtășite sau pot să pară dintr-odată superficiale. Este notată și o scurtă explicație pentru indiferență și lipsa oricăror altor emoții de risipit. Și, pentru că am pierdut metaforele vechi, nu putem coborî ca Orfeu, pe Tărâmul Umbrelor, pentru recuperarea soției pierdute. Încă putem să coborâm în vise. Și putem să coborâm în memorie.

Am parcurs această parte finală a cărții într-un mod foarte personal, pentru toate dorurile și obsesiile pe care le resimt, pentru multitudinea cuvintelor pe care le am pe buze și prin gând, pentru nevoia de comunicare, pentru toate reperele, dinainte și de acum. Pentru singurătate și fantezia ventrilochismului. Nimic din începutul cărții nu mi-a prevestit structura subiectivă finală, iar enumerările în care m-am regăsit atât de mult, în ciuda raportării la persoane diferite, au fost o consolare complementară. Pentru că e iunie și pentru că urmează o altă aniversare în lipsă… și așa cum zice și Barnes, de ce-ar trebui ca repetarea să însemne mai puțină durere?

Pui laolaltă două lucruri care n-au mai fost puse laolaltă până acum; uneori merge, alteori nu.(…) Uneori lumea se schimbă, alteori nu.

Problema e că natura e atât de precisă, încât te doare atât cât se cuvine, așa că, într-un fel, probabil că savurezi durerea. Dacă n-ar trebuibsă conteze, atunci n-ar conta”.

Faptul că un om a murit poate însemna că nu mai trăiește, dar nu înseamnă că nu mai există.

Adaugă comentariu