Plaja cu gânduri

Paula Hawkins- Fata din tren

Am dat peste titlul ăsta și am zis că o să citesc cartea, deși numele Paulei Hawkins nu-mi trezea nici o reacție. Și bine am făcut, pentru că stilul mi-a plăcut foarte mult, la fel și povestea.

În primul moment, cred că a fost legătura cu trenurile, fascinația pentru contextul dat. Apoi, am descoperit structura cărții- relatările succesive ale celor trei personaje feminine- Rachel, Megan și Anna. Se adaugă lipsa concordanței în cronologia faptelor, o intrigă – dispariția unei femei-, fantezia sau falsele percepții și idealizarea unui trecut matrimonial departe de perfecțiune, relațiile conjugale care salvează (sau nu) aparențele fericirii, singurătatea în doi și necesitatea evadării într-un sine asumat, contururi psihologice sub dependență alcoolică sau emoțională și, în sfârșit, rezolvarea misterului, în doze de suspans frumos și intens rânduite. Pe scurt, „Fata din tren” este o scriitură cursivă, într-o traducere curată de la Editura Trei.

fdt

Rachel Watson este navetistă de la Ashbury la Euston, este fata din tren care relatează aspecte din călătoriile sale-telefoanele care sună deranjant, căldura din tren, aerul irespirabil, opririle la semnale (defecte), dar mai ales posibilitatea de a arunca o privire în viața proprietarilor de lângă căile ferate, de două ori pe zi. Și de aici se construiește o metaforă intrigantă, despre imaginația debordantă și nevoia de a substitui stările mizerabile personale cu fantezii proiectate în exterior. Când Megan, jumătatea feminină a cuplului care locuiește în casa ei preferată de pe traseu este dată dispărută, Rachel dorește să se implice în soluționarea cazului, considerând că știe lucruri care pot ajuta la descoperirea adevărului. Megan locuiește la casa cu numărul cincisprezece de pe Blenheim Road, alături de soțul său, Scott. Vecinii lor de la numărul douăzeci și trei sunt Anna și Tom, fostul soț al lui Rachel.

Detaliile care complică povestea sau, dimpotrivă, care o simplifică sunt inserate progresiv în firul acțiunii, într-o manieră relaxată, astfel încât tensiunea se acumulează fără presiune, fără a se forța în vreun fel veridicitatea faptelor. Suspansul se acumulează progresiv, ritmul devine alert, cât să nu-ți mai vină să lași cartea din mână. Citind „Fata din tren”, mi-am amintit cât de mult mi-a plăcut „Gone girl” (r. David Fincher). Iar cartea asta mi-a plăcut mult mai mult.

Mi-e dor de el în fiecare zi. Mai mult decât oricine altcineva, cred. El e marele vid din viața mea, din sufletul meu. Sau poate că el a fost doar începutul. Nu știu. Nu știu nici măcar dacă toate astea au legătură cu Ben sau nu, sau dacă au legătură cu tot ce s-a întâmplat după aceea și cu tot ce se întâmplă de atunci încoace. Tot ce știu e că într-un moment sunt bine mersi și viața e frumoasă și nu-mi doresc nimic altceva și în următorul abia aștept să scap de aici, nu pot să mă adun și simt că o iau iar pe pantă în jos.

Compasiunea lui era aproape palpabilă. Nu mi-am dat seama niciodată, nu până în acești ultimi doi ani din viața mea, cât de rușinos este să fii compătimit de cineva.

A fi gol pe dinăuntru: asta înțeleg. Încep să cred că nu poți face cu adevărat nimic ca să schimbi starea asta. Eu cu asta am rămas după orele de terapie: golurile din viața ta sunt permanente. Trebuie să crești în jurul lor, ca rădăcinile unui copac în jurul asfaltului: te mulezi după goluri, crești printre ele.

O simți în sânge: încărcătura atmosferică pe care o generează trenul când trage la semnalul roșu e ca bâzâitul luminilor electrice. Acum nu sunt singura care se uită. Nici nu cred că am fost vreodată. Bănuiesc că toată lumea se uită- se uită la case când trece trenul pe lângă ele-, numai că toți le  vedeam altfel. Toți le vedeam altfel.

 

2 comentarii

Adaugă comentariu