Plaja cu gânduri

Dacă aș avea un câine la bloc, aș iniția o campanie anti-căcat pe stradă

Apartamentul în care locuiesc de un an și șapte luni are vedere înspre parcarea/curtea Universității Aurel Vlaicu. Locul în sine nu oferă o vedere de vis, dar e, oricum, perspectiva mai relaxantă a voyerismului de a-ți observa direct vecinii de cartier, ocupanți ai blocurilor construite în paralel. În sfârșit, de la ieșirea din blocul meu până în gardul facultății există un spațiu, un fel de parcare improvizată de câțiva vecini. Spațiul nu este asfaltat; este un amestec de iarbă, pietriș, noroi, cioburi și resturi de materiale de construcții, câțiva copăcei și, bineînțeles, căcați de câini. Aceeași descriere, a căcaților nestingheriți în stradă, este valabilă și în semiparcul apropiat care duce pe malul Mureșului.

Eu nu am avut niciodată un câine la bloc. Toți câinii cu care am interacționat au fost la țară, la curte, cu libertate de spațiu pentru ei și proprietate pentru gestionarea excrementelor pentru mine (a se citi „părinții mei”). Mi se pare o nefericire totală să îngrămădești un patruped, de orice talie, într-o suprafață limitată de apartament, mai ales că se știe despre aceste animale ce energie și chef de joacă au. Mi-e drag și empatie de vârstnicii pe care îi văd plimbându-și câinii afară, printre blocuri, vorbindu-le cald și drăgăstos ca unor nepoți, până în momentul în care îi văd cum trec mai departe nepăsători pe lângă căcatul proaspăt eliminat în stradă. Și atunci îmi vin în minte niște gânduri despre educație, bun simț și copiii lor- ce fel de oameni au crescut oamenii ăștia?, niște gânduri despre simplul gest de a strânge după tine! Atunci îmi aduc aminte că bătrânețea nu vine la pachet cu respectul celor din jur.

Mult mai tare mă enervează stăpânii tineri, care au într-o mână lesa blănosului și în cealaltă telefonul, țigarea, cheile. Niciodată materialele necesare pentru curățarea locului și evacuarea dejecțiilor fiziologice. Și asta mă înfurie și mai tare, pentru că măcar noi, ăștia tineri, ar trebui să fim schimbarea pe care o vrem lângă noi. Noi ar trebui să îndreptăm lumea. Sau…? Pentru că, dacă ar avea o curte personală unde și-ar crește câinele, l-ar lăsa să se înece în excrementele proprii? Sau și-ar face curaj și ar strânge după el, așa cum e firesc și asumat? Sau și așa l-ar lua la plimbare pe stradă, pentru ușurare?

Nici nu știu dacă există legislație în vigoare pentru problema asta, dar văd zilnic volumul nesfârșit de nesimțire. Și ce trist că se apelează la norme, nu la suficiența bunului- simț.

Dacă aș avea un câine la bloc, aș iniția o campanie anticăcat pe stradă. Aș implica niște administratori de bloc, aș suna aiurea la uși și aș face lobby, aș face apel la autofinanțare pentru saci de gunoi și perii și aș încerca să zgudui puțin insensibilitatea socială care ne înconjoară, pentru că desigur că nu este doar Aradul o excepție. M-aș lua de proprietarii care tratează strada ca un WC universal și aș încerca să duc problema dintr-un context local într-unul multiplicabil. Și ohohohoooo, câte nu am putea face. Dar pun „dacă”, pentru că eu am doar o mâță, momentan exilată la „bunicii” ei și puterea exemplului personal atârnă mult mai greu decât vorbele înșirate pe pereți, amenințările și planurile pe hârtie.

2 comentarii

Adaugă comentariu