Plaja cu gânduri

Copiii și stomatologia, subiect și practică delicată

Am petrecut luna ianuarie în compania copiilor, cei mai mulți mici, rezolvând (sau încercând) urgențe stomatologice. La fel va fi și luna februarie: dinți și provocări pedodontice, copii și analiză socială, din plin în condițiile unei clinici de profil, cu adresabilitate largă în rândul pacienților de toate categoriile. Și concluzia primelor patru săptămâni este scurtă: plăcerea de a rezolva un caz sau  frustrarea de a nu rezolva mare lucru pleacă, de cele mai multe ori, de la educația pe care copiii o primesc acasă.

Premizele sunt aceleași pentru toate cazurile: împrietenirea. A copilului cu medicul, a medicului cu poveștile și neastâmpărul, a copilului cu cabinetul personalizat, a tuturor cu toată lumea. Povestim, demonstrăm, zâmbim, stabilim reguli, suntem cei mai fericiți. Iar eu sunt tânără și energică și dispun de răbdare în toate buzunarele halatului. Precizarea e făcută pentru a elimina din start eventualele gânduri care țin de culpa medicală.

Și stooop, acțiune! De la vorbe la fapte e cale luuungă, astfel încât firul poveștii poate lua mai multe direcții.

sto

Copiii sunt speriați de mersul la medic. Poveștile părinților/ bunicilor/ vecinilor în care vine tanti doctorița și le face injecție copiilor care nu sunt cuminți și îi pedepsește și-au atins scopul. Copiii sunt speriați dinainte de a pune mâna pe ei, îndoctrinați cu prejudecăți false. „De ce ai nevoie de mâini ca se te uiți la dinții mei?” e o întrebare bună.

Copiii sunt susceptibili. În aceeași idee, experiențelor părinților sunt repere importante în imaginația și așteptările celor mici despre senzațiile pe care le încearcă. Mai ales cele negative.

Copiii vin la medic când doare. Este o corelație simplă, pentru că în supărător de multe cazuri nu există prevenție. Durerea se asociază cu medicul, deci, la stomatologie e nasol. Mai ales că și noi, oameni mari, ajungem la consultații de specialitate doar când ne supără ceva insuportabil, prea puțin cu regularitate.

Părinții nu știu să îngrijească dinții temporari, de lapte, de când apar și până se schimbă. Părinții nu știu despre apariția dinților definitivi, cei care nu se mai schimbă, ordinea și cronologia lor. Și sunt multe, multe, multe, extrem de multe cazuri în care primele măsele sunt varză(!) după un timp imposibil de scurt de la erupția respectivă.

Copiii nu văd puterea exemplului personal, în jurul lor. Cred cu tărie că este cea mai importantă idee. Poate că mama sau tata sau bunica îi bârâie la cap să se spele pe dinți. În fiecare zi sau o dată pe an, irelevant. Oricum, vorbăria este nulă, dacă nu este însoțită de un comportament demonstrativ. Degeaba dai indicații tehnice unui copil, dacă tu, părintele lui, nu te implici alături de el, dacă nu practici ceea ce promovezi, nu îi arăți, nu ești un exemplu.

E ca și cum, cu ochii în telefon, îi strigi copilului să închidă tableta, să meargă la lecții. Sau cu fundul în mașină, îl cerți că nu face mișcare. Tu nu te speli pe dinți, dar îl direcționezi pe el. Nu este suficient.

Copiii imită mult, iar obiceiurile se formează prin repetiție. Și, din păcate, puterea exemplului personal există prea puțin privind igiena personală; știm cu toții statisticile triste despre folosirea pastelor de dinți sau a săpunului.

Copiii nu au educație medicală. Pentru că nu le-a explicat nimeni. Pentru că nu îi controlează nimeni. Pentru că sunt considerați prea mici pentru reguli și probabil parentingul modern nu se bazează pe asta. Pentru că nu avem răbdare să formăm obiceiuri. Pentru că dacă nu doare, nu (prea) ajung să viziteze un medic, nici la școală nu există contexte pentru formarea deprinderilor. Pentru că, repet, nu există prevenție.

Copiii profită de părinți. Și de dragostea lor nemărginită raportată la sensibilitatea lor, percepții și frici. Astfel, părinții sunt ușor de manipulat și își pierd credibilitatea când, în cabinetul de stomatologie, lângă copilul speriat aflat în scaun, spun că îl aruncă pe geam, că se enervează, că le vor da două palme, că și-au pierdut răbdarea, că se grăbesc și atitudinea copilului le dă programul peste cap. Vorbe multe! Și dacă vorbim și nu facem, de ce mai vorbim? A nu se înțelege că vreau aruncări pe geam și violență fizică, Doamne ferește. Dar îmi doresc să văd fermitate în relația părinte- copil.

Bineînțeles, am generalizat partea goală a paharului și situațiile cu mai puține posibilități, financiare de partea părinților, de dotare din partea clinicii. Bineînțeles, am întâlnit și puști din familii preocupate de educație și dezvoltare, mai mult decât recompensa des întâlnită „Stai cuminte acum, că apoi mergem la mall…”

Eu nu am copii, nu știu cum e cu dragostea necondiționată. Dar asta nu mă împiedică să fiu critică.

Adaugă comentariu