Plaja cu gânduri

2015punct

A trecut atât de multă vreme de când nu m-am mai plimbat pe plaja mea de gânduri, că mi-e aproape incomod acest exercițiu de sinceritate. Și, după atâta tăcere, stingheră vorba.

2015 a fost un an greu, dar plin. Un an cu multe interacțiuni și singurătate pe măsură. Distanțe mari, apropieri puține. Cu multe drumuri și povești. Și mai multe provocări. Descoperiri, lecții, uitare, eșecuri. Acum îl închei detașat, după ce am dospit o lipsă totală de satisfacție profesională și o criză de identitate personală. Și am crescut.

Am început anul alături de oameni faini, empatici în totalitate cu durerile mele. A fost frig atunci, doar puțin sufletește. Și am început cu zăpadă și frunze cu placa.

Am călătorit mult anul ăsta. Și, din păcate, nu am actualizat mai deloc geografia de pe plajă, măcar să fi însemnat în neuitare momente, dacă nu locuri. Am făcut roadtrip la zăpadă în Livigno, Italia. Am scris doar despre Salzburg, dar am bifat și stațiunea San Moritz din Elveția și Vaduz (Liechtenstein). E o întreagă poveste, a fost mult plâns, dar și zâmbete, soare, înălțime, enervare, frustrare și temeri multe. Păcat că nu am povestit la început de martie, imediat după revenirea acasă.

La mijlocul lui martie am revenit în București. Scurt, intens, cu revederi fericite, cu parcări nefericite. Iar spre finalul lunii am ajuns la Băile Tușnad, în primul și singurul eveniment blogosferic pe care l-am bifat, tocmai pentru că nu a fost doar blogosferic. În sfârșit, mi-am reconfirmat, deși nu mai era nevoie, că sunt genul de persoană care pleacă la drum cu limite prestabilite și cu NU în brațe. Am scris puțin despre moment. Dar am notat două lecții, deși ele au fost mai multe.

Aprilie a însemnat o lună de singurătate pentru mine, în care „am călătorit” foarte mult și foarte des prin parc. Și așa am început să alerg. Dar despre asta separat.

galben

La începutul lui mai am vizitat Oradea– nici o consemnare aici. Tot fără consemnare a fost weekendul 5-7 iunie în Târgu Mureș, cu ocazia întâlnirii anuale a posesorilor de Skoda. A fost un moment deosebit de fain, cu jucării pentru băieții mari pasionați de fiare, dincolo de vizitarea orașului pentru prima dată. Vizită scurtă și în Mediaș. Apoi, la sfârșitul lunii, am ajuns în Beiuș. Ne-a plouat bine când am urcat la Stâna de Vale, am vizitat Peștera Urșilor și Muzeul Etnografic Fluture din Chișcău. Un weekend mai târziu, în vară, am descoperit împrejurimile Aradului și am biciclit până la Cetatea Șoimoș. Tot din categoria „descoperim Aradul”, în vară am ajuns în complexul Căsoaia, înconjurată de pădure de foioase, într-o depresiune din munții Zarandului- așa cum nu mi s-a mai întâmplat de când cu schimbarea orașului.

La sfârșit de iulie am trecut Transfăgărășanul, varianta Curtea de Argeș- Bâlea- Cârțișoara, Sibiu. În mijlocul lui august am trăit dezamăgirea de la 3 ape, din Parcul Național Semenic. Iar apoi m-am liniștit și bucurat de Brașov. Pentru prima oară am pus piciorul (tremurând) în Canionul 7 Scări, doar pentru a avea grad de comparație, câteva zile mai târziu în Canionul Valea lui Stan.

În 2015 am ajuns pe munți noi, așa cum nu am mai făcut-o în ultimii ani, din cauza contextului ce a ținut de priorități. În iulie am fost pe Vârful Țarcu (2190 m) (am pus nordul pe hartă și pentru stațiile meteo Cuntu și Țarcu), apoi pe vârful Peleaga (2509 m), pe traseul Hațeg- Ohaba de sub Pietre- Nucșoara- Cârnic. Acolo am lăsat mașinile și am pornit pe drum forestier, cu rucsacii în spate spre Cabana Pietrele. Am bifat în drumeția noastră Tăul dintre brazi, Lacul Galeș și Lacul Bucura. Și tot anul ăsta (la sfârșitul lui august) pentru prima dată pe Moldoveanu ( 2544m) și Viștea Mare (2527m), după ce am bifasem anterior și masivul Postăvarul (1799m).

hateg

Am vizitat Peștera Dâmbovicioara și Peștera Muierilor și, cu siguranță, cea mai mare încântare în materie de obiective turistice a fost descoperirea Peșterii Bolii. Am trecut și Transalpina (Novaci- Rânca- Obârșia Lotrului) și am mers spre Petroșani. Țara Hațegului, o splendoare! Iar de la Sarmizegetusa am plecat cu buzunarele pline de nuci proaspete.

Am vizitat Clujul și Grădina Botanică și (tangențial) Ploieștiul și am revizitat Muzeul Antipa din București.

La sfârșit de octombrie, când toamna era în pârg, am ajuns în Brad, unde am vizitat Muzeul Aurului. Am mers apoi în Deva, unde am urcat cu cabina la poalele Cetății aflate în restaurare. Am continuat cu  Muzeul Civilizației Dacice și Romanice și Parcul Cetății. La mijlocul lui noiembrie am mers în Germania- am urcat în turnul de 161, 53 m al catedralei gotice din orașul dunărean Ulm, am luat la pas centrul Munchenului și al Memmingenului.

Și, bineînțeles, naveta zilnică Arad- Timișoara și drumurile înspre case.

decor

În aprilie am avut blogul acreditat la Festivalul Dramaturgiei Românești, organizat de Teatrul Național din Timișoara- cu siguranță cel mai important parteneriat pe care l-am desfășurat. Mulțumiri minunate lui Emil pentru semnalizare. Și de atunci multe momente interesante mi s-au arătat.

În aprilie am început să alerg. Să fug de demonii mei. Am terminat în august primul meu semimaraton, montan. Mai am de lucrat la ambiție, disciplină și program și obiective viitoare.

Cred că pe parcursul anului, am cam uitat de mine. Puține cărți citite, filme spre deloc. Doar teatrul a mai compensat activitățile culturale, oricum, nu suficient. Nu am continuat activitățile de voluntariat, mi-am pierdut curiozitatea și nu mi-am recăpătat entuziasmul pentru nimic. Am continuat un ritm impus anterior, din inerție. În ciuda relațiilor noi pe care le-am stabilit, m-am simțit foarte singură. Mi-a fost greu să comunic ce simt, cei din jurul meu nu pot ghici, eu mă închid tot mai mult în mine. Lipsă de bucurie și de clipe trăite la maximum.

Profesional, lucrurile se caracterizează prin lipsă de satisfacție. Am trecut multe hopuri, mi s-au închis uși în nas și am continuat să bat la ele, mi-am luat șuturi care să mă propulseze în față, dar senzația de creștere a venit greu.

Am făcut greșeli pe alte paliere conexe- pentru unele am plătit eu, pentru altele m-au ajutat alții să îndrept răul. Mi-am reamintit o lecție foarte importantă- lipsa așteptărilor te scutește de dezamăgiri ulterioare. Am eșuat într-o activitate pe care am intuit-o ca fiind potrivită pentru mine, m-am înșelat. Mi-a fost jenă, m-am acuzat, în final m-am iertat și nu m-am mai judecat. Asta când am înțeles că dorurile personale trebuie ascunse sub pat atunci când îți iei angajamente care implică termene finale. Că afacerile și durerea nu se încurcă, așa cum nu poate fi nimeni vinovat că cei din jurul meu, cu care interacționez în plan profesional, nu înțeleg golurile mele.

Pe 25 iulie am comemorat 1 an în memoria Andreei. Probabil din acest motiv am resimțit anul ca fiind foarte greu: pentru că viața merge înainte, independent de dureri individuale. Iar în foarte multe momente nu am știut încotro, cum, de ce…

inima

Totuși, cu detașare, cred că am făcut un pas forțat spre maturizare și am mai scuturat un strat de poleială cu răsfăț, înlocuindu-l cu asumare și încercări de responsabilizare. Lucru în desfășurare.

2 comentarii

Adaugă comentariu