Plaja cu gânduri

Alerg mai des, fug mai puțin

De prea multă vreme nu am mai avut părul lung. Și deși sunt adepta tunsului des, din motive de combatere a plictisului, o contrazic pe Coco Chanel:

coco

Tunsorile schimbă starea, spre deosebire de sport, care schimbă viața. Iar eu nu am fost niciodată o fire sportivă, am recunoscut deja regretele care mă încearcă privind lipsa mea de disciplină. Dar de câteva luni, mișcarea e parte din programul meu.

Ce s-a schimbat între timp? Viața. Și moartea. Sau o depresie mare și adâncă, din care nu m-am putut scoate singură. Și despre care nu am vorbit, deși nu e ca și cum nu s-ar fi întâmplat. Nu am știut să „profit” de mâinile întinse care mi-au fost oferite. Nu am știut să-mi plâng durerea pe umerii care m-au prins în îmbrățișări. Nu am reușit să-mi verbalizez suferința, să-mi comunic dorurile, să-mi scutur durerile. O bună perioadă nu am făcut nimic. Am dormit mult, fără să mă odihnesc. Am stat și am plâns în singurătate. Nu am rostit cu voce tare nici una dintre realitățile pe care încercam să le neg. M-am prefăcut multă vreme că sunt bine și ușor, ușor am alunecat într-un moment în care am realizat că „fake it ‘til you make it” nu se concretizează de pe o zi pe alta. Și am constatat că trebuie să-mi schimb percepțiile, dată fiind situația asupra căreia nu mai aveam control.  

Desigur, a fost moment lung între prima tură și decizia de a mă ridica din pat.  Mai întâi, refuzul de a face orice și lipsa îngrozitoare de energie. Nu vreau, nu-mi trebuie. Apoi, acceptarea că viața merge înainte, în lipsa definitivă a celor dragi. Vinovăția unor momente cu zâmbete și iar regrete. 2014 a avut o toamnă cu soare, cu mult zăcut pe băncuțe aiurea, pe malul Mureșului. Au fost rememorări și iar singurătate și senzația aia de învăluire a bucuriilor lucrurilor mici. Au fost niște zile cu raze de speranță. Și uitatul în gol și urmăritul alergătorilor care treceau pe lângă mine. Și sămânța gândului că sportul mă poate ajuta. Aradul e un oraș în care se aleargă mult, așa că îmi surâdea ideea de a-mi lăsa durerile să curgă pe malul Mureșului.

Zis și făcut! Am primit cadou pantofii potriviți pentru alergarea în parc, haine tehnice aveam deja și așa am început primele mele minute de sport. Puține, inițial. Nesusținute. Cu probleme de respirație și abandon prea rapid. Cu renunțări și negări. Uneori, mă simțeam mai brează decât era cazul și începeam tura fără încălzire. Continuam cu dureri. Alteori, ținteam distanțe sau ritmuri peste capacitatea mea și mă dezumflam singură, rapid. În alte momente, am început tot felul de programe de pregătire- alt motiv de dezamăgire, pentru că nu am reușit să mă țin de ele. Îmi doream rezultate fără muncă, fără reguli.

Iarna a fost blândă în vest. În februarie am fost în vacanță și am tras de mine pe pârtii. În aprilie am rămas home alone o lună întreagă și parcul mi-a fost prieten bun și așa a mai trecut un sezon. Am mai cochetat cu un program de insanity workout, cu clase de jangoo jumps, dar nu am renunțat deloc la programul meu personalizat de alergat. Fără cronometru sau pedometru, fără analize ale evoluției. Eu și traseul meu, amintirile  și dorurile. Și Mureșul mereu acolo, să-mi amintească de mine și de motivul pentru care alerg.

Au fost ture care mi-au plăcut. Au fost altele când mă simțeam constrânsă. Nu a existat nici o presiune exterioară, singura diferență fiind în capul meu. Cert e că de fiecare dată am tras de mine cât am putut, amintindu-mi de suferința Andreei și situațiile incomparabile. Puterea ei, zâmbetul, ochii verzi, corpul slăbit, speranțele, curajul, demnitatea. Și nodul în gât și lacrimile aferente transformate în efort suplimentar. Am ales să mă obosesc, să uit. Să nu mai am putere să plâng. Să mai fac încă un pas și încă unul și poate încă doi, până când durerile fizice (de orice organ) le anulează pe cele sufletești. Și alergatul mi-a făcut mult bine, m-a vindecat de multe frustrări, am transpirat multă energie negativă. Și deși am alergat și însoțită, îmi place că alergarea presupune să fiu eu cu mine și să nu mă tem de asta. Să-mi dau timp de introspecții și motivație. Să mă iert când nu îmi ating obiectivele. Să îmi impun și să-mi respect disciplina, ca în fața altcuiva.

Am fugit de trecut în fiecare tură și am început să văd tot felul de metafore.

La aproape un an de la pierderea Andreei, am descoperit un semimaraton montan. M-am înscris cu ezitare, gândindu-mă la toată nepregătirea mea,  fizică și psihică, la toate deosebirile dintre alergarea cu diferență de nivel și cea pe plat. La cr soloincapacitatea de a aborda legat asemenea distanță. Dar m-am înscris și cu curaj, gândindu-mă că poate fi singura soluție de a trece mai ușor peste respectivul moment al rememorării. Că important e să particip, să-mi găsesc ritmul meu. Și a fost o experiență intensă, provocatoare, cu același scop de a uita, un moment cu alte metafore învățate. Am avut noroc, totuși, și înaintea acestei provocări am reușit să mai bifez o altă alergare organizată, reprezentând alt moment scurt de revelații.

De atunci, am tot urmărit liste cu evenimente de alergare organizate la nivel național. Am ratat multe competiții din lipsă de sincronizare, dar am rămas cu ochii pe ele. Sunt niște desfășurări de resurse organizatorice și personale pe care nu știu să le descriu în totalitate. Sunt oameni care se iau la întrecere cu limitele lor și asta mi se pare cel mai fain obiectiv al participării, indiferent de clasamentul general.

Astrele nu s-au așezat încă pentru multe dintre obiectivele care mi-au făcut cu ochiul, dar am în vizor pentru anul următor un eveniment cum este Raiffeisen Bank Bucharest Marathon, organizat de Asociatia Bucharest Running Club. Trebuie să fie o senzație intensă să iei startul alături de alți 20.000 de alergători, să participi la un eveniment care trece Bucureștiul în calendarele AIMS și IAAF prin calitatea standardelor pe care le respectă organizarea. Din păcate, evenimente deja stabilite în sfera personală mă împiedică să fiu prezentă în weekendul 3- 4 octombrie în Piața Constituției, unde aș fi ales traseul de semimaraton. Mi se pare cel mai asemănător nivelului meu de pregătire pe plat, iar timpul limită impus de 3 ore ar reprezenta un subiect motivațional, dată fiind raportarea la timpul anterior de competiție montană pe aceeași distanță, de 2:58. Și dincolo de medalia de finisher, care vine la pachet cu niște furnicături și valuri de emoție și satisfacție (preferabil fără crampe musculare), mi se pare foarte interesant serviciul de înregistrare autonomă a timpului și e-mailul ulterior cu informații despre performanțele personale din concurs. Întotdeauna e loc de mult mai bine. Pierd această a opta ediție, dar am convingerea că la anul voi lua startul la unul din traseele propuse. Și să fie și atunci, ca acum, vești bune, privind traseele și buclele parcurse nerepetitiv:
maratonsemimaratonrace

 

 

 

 

Mai am multe de învățat despre alergat. Dar povestea mea nu se oprește aici, mai ales de când alerg mai des de drag și fug mai puțin de trecut.

4 comentarii

Adaugă comentariu