Plaja cu gânduri

Cum era sa fiu cetatean responsabil si aproape (nu) mi-a iesit

     Fiind date doua puncte, orase apropiate de provincie, sa se calculeze cati nervi iti poti face la parcurgerea distantei dintre ele, folosind transportul in comun.
     Se intampla urmatoarele: la capat de linie ma sui intr-un microbuz, motocar regional, ocup un loc si astept plecarea. E si aici o strategie, nu poti sa stai jos decat daca mergi toata ruta, altfel, stai in picioare, lasand scaunele libere pentru pasagerii mai „plimbareti”. Inainte de plecare, „un sef” de-al soferului vine si ia banii pentru bilete. Bilete pe care nimeni nu le primeste. Prin sef intelegandu-se un individ care tine inventarul banilor incasati la fiecare plecare a masinilor din statie. Apare si soferul si, in sfarsit, plecam. Noroc cu programul fix, nu cu asteptarea ocuparii tuturor locurilor.

     Nu ajungem bine in prima statie, ca soferul opreste la un colt de strada unde se urca 2 femei de etnie rroma si un copil si multe bagaje, cat sa ocupe culoarul dintre scaune. Inteleg, e transport in comun, nu-ti convine, iti iei masina! Toate bune si frumoase, daca aceste distinse calatoare si-ar fi platit contravaloarea biletului de calatorie, ca toti ceilalti pasageri. Dar nu, ele nu au bani, aia e! Au dat soferului cat au avut sau cat au vrut ele si si-au vazut de ale lor. E drept ca soferul a comentat putin, dar nu am convingerea ca nu a fost un impuls demonstrativ si atat.
     Sunt eu ditamai domnisoara, cu educatie si maniere, dar de data asta nu am dat pe dinafara de politete, ci de odori. M-am ridicat si i-am comunicat soferului ca vreau sa cobor, nemultumita fiind de conditiile transportului. El a incuviintat, cu mentiunea ca seful lui imi va inapoia banii, ca el i-a incasat. Fiind deja la iesirea din oras si fara posibilitatea de a-mi recupera banii pe loc, am hotarat sa raman in mijlocul de transport, repozitionandu-ma pe o suprafata mai aerisita. Pentru ca sunt cetatean european si am drepturi, cum nu?!
     Trecand peste nerespectarea limitelor legale de viteza, impuse de succesiunea localitatilor dintre cele doua orase si numeroasele opriri intre statii pentru urcarea, respectiv coborarea unor pasageri, am ajuns la destinatie. I-am solicitat soferului bilet, mi-a dat. M-a rugat sa stam putin de vorba, probabil simtea ardoarea cu care as fi apelat Protectia consumatorului, daca as mai fi avut baterie la desteptul meu telefon.
     Si-mi povesteste despre frica lor, a soferilor, de tigani, despre cum le arunca cu pietre in geam sau cum le tin calea in mijlocul drumului la cursele finale, daca refuza sa-i lase sa urce, despre numeroasele plangeri facute la politie de superiori, despre amenintarile pe care le-a primit daca a incercat sa confrunte masculii, despre cum pasagerii ignora tot, ca asta e sistemul. Tiganii fac ordinea. Ca si el, soferul cu pricina e nemultumit de situatie, dar ca are acasa copil de 12 ani, practicant de juddo si elev de 9,80 si nu vrea sa-l lase fara tata, ca nu are unde altundeva sa munceasca.
         Am plecat foarte frustrata. Daca eu nu as avea intr-o zi bani de un bilet, am convingerea ca nu ar interesa pe nimeni unde vreau sa ajung si cu ce scop.Pentru ca nu tip, nu fac circ si mai am si bun-simt, prea mult.
      Intamplarea asta s-a desfasurat dupa-amiaza, in jurul orei 17.30, cand protectia consumatorului era indisponibila telefonic atat judetean, cat si regional. Recunosc ca discutia m-a inmuiat putin, probabil ca invidiul asta nu are nicio putere de a schimba coordonatele dupa care seful sau isi conduce afacerea, dar mi se pare inadmisibil sa ai o meserie pentru care nu poti sa-ti asumi responsabilitatea. I-am luat numele, numarul masinii, am bilet pentru cursa respectiva, ramane de vazut daca maine ma adresez protectiei consumatorului.
     Am obosit sa nu se schimbe nimic in jurul meu, desi suntem toti nemultumiti si alegem tacerea si inchisul ochilor.

Un comentariu

Adaugă comentariu