Plaja cu gânduri

FITS- Eu de ce iubesc teatrul?

     Îmi amintesc perfect prima piesa de teatru pe care nu am văzut-o. Nu știam exact ce înseamnă sau ce presupune desfășurarea sa, dar ideea părea fascinantă, asemenea tuturor lucrurilor necunoscute.

     Ei bine, eram în clasa a doua și doamna învățătoare propusese o excursie de o zi într-un orășel provincial, învecinat celui natal, lipsit, de asemenea, de orice mișcare teatrală (întocmai orașului de proveniență), trecut, însă, pe lista reprezentațiilor unei trupe de teatru de copii. Toate bune și entuziaste, până când îi comunic mamei data excursiei și dezamăgire! Mă trezesc din aiureala-mi visătoare caracteristică: data excursiei era fix ziua de consult lunar pentru tratamentul ortodontic pe care îl urmam în București, cu îndârjire și nu tocmai fericire de ceva timp, programat cu precizie cu o lună în urmă. Fără șanse de ajustare, adio, Scufițo! Bucuria mea de copil curios nu a învins totuși necesitatea tratamentului, deși această primă experiență, fie ea ratată, a fost un început.

      În liceul pe care l-am urmat în același orășel lipsit de manifestații culturale, Camil Petrescu m-a îndrăgostit iremediabil de dramaturgie și actele sale, nu neapărat venețiene. Și au mai trecut niște ani până când am început să mă bucur de teatru ca formă aplicată, dincolo de scenariile imaginare, dospind a dorință de materializare în capul meu. Făcând voluntariat și încercând diverse tehnici de dezoltare personală, m-am intersectat cu teatrul labirint al lui Grotowski, până la urma tot un experiement teatral- de factură socială, în cazul activităților noastre de voluntariat.


 
     Din primul an de facultate, când am ajuns la București, am început să fiu spectator al teatrului clasic, în sensul clădirii care impune rigori de conduită și al reprezentațiilor standard, care nu își negociau construcția, pentru ca apoi să îndrăgesc iremediabil teatrul contemporan, jucat în spații nu tocmai convenționale, unde un dialog spumos se completează atât de bine cu un pahar cu arome dulci, teatrul neconventional care își ajustează libertatea prin îndepărtarea de stereotipuri.

     Că tinerii nu merg la teatru, e o prejudecată. Că există și piese proaste, e inevitabil. Că nu toți actorii sunt mulțumiți de evoluția artei sau că există sali de teatru neîncăpătoare pentru anumite spectacole, este doar o balanță înclinată alternativelor. Și oricum ar fi, teatrul se învârte în jurul spectatorului și a nevoii sale de consum emoțional și trairi încinse, dureri de stomac sau gânduri nerostite.

     Iubesc teatrul pentru că îmi plac poveștile, cele cu scenarii atât de amănunțit asumate, că nu realizezi momentul în care piesa care se joacă pe scenă este chiar istoria ta și cele pe care le trăiesc obiectiv, cu detașare narativă. Îmi plac poveștile care se construiesc din nimic, în care decorul este simplist și potențează evoluția personajelor. Îmi plac piesele unde imaginația spectatorului este liberă să intervină în desfășurarea acțiunii, piesele care apelează la substituiri care să compenseze concretul. Imi plac replicile cu sensuri și subînțelesuri, dialogurile efervescente, dinamica stărilor pe care le încerc eu, ca spectator, în timpul reprezentației sau amprentele lăsate ulterior, în minte și în suflet.

     ***
     Mi-am dorit și anul trecut să ajung la Festivalul International de Teatru Sibiu, dezvoltat sub genericul” Cultura face diferenta” și am zis și atunci: Fie că e vorba de o piesă de teatru, o replică dintr-o carte sau un film, o pictură sau un concert, actul respectiv te incită la dialog cu sinele, îți conferă un teren alunecos din care nu te mai poți salva decât prin alte infuzii asemănătoare”.

Ediția prezentă, cea de-a XX-a, desfășurată în perioada 7-16 iunie celebrează tradiția și profesionalismul în arta spectacolului prin dialog. Și deși perioada nu-mi este întru totul favorabilă, aș face o concesie și dintre toate spectacolele stradale, de teatru, de muzică, dans sau circ, concertele și expozițiile foto și de costume, conferințele sau lansările de carte și platforme de artă vizuală,  aș bifa obligatoriu două momente. Îmi doresc să fiu unul dintre cei 27 de spectatori dintr-„Un tramvai numit Popescu” al lui Gavriil Pinte și obligatoriu să simt tumultul infernal de forțe din „Faust„, cu perspectiva regizorală a lui Purcărete care precede măreția deja consacrată a festivalului sibian, ca manifest cultural unic în România, la concurență cu cel din Edinburgh din Scoția sau cel din Avignon, Franța.
     Mai are rost să ne întrebăm cum îmbogățește FITS imaginea României în lume?

5 comentarii

Adaugă comentariu