Plaja cu gânduri

Dolce far niente în vacanță- La dolce vita!

     O poveste ușor de urmărit, ce își conturează stuctura plecând de la pretextul călătoriei. Nu una inițiatică, așa cum se întâlnește în basme, ci una postmaturitate, a acceptării și a reglării conturilor interioare. Un cântec având versuri accesibile, despre cum te poți prăbuși în dragoste.

    La dolce vita Elisabeth Adler (autoarea best-seller-urilor Totul sau Nimic, Niciodată nu e prea târziu, Secretele trecutului) se remarcă printr-o compoziție atrăgătoare din punct de vedere al planurilor narative, în care rolul de povestitor este asumat succesiv de personajele romanului. Astfel, cititorul are acces din mai multe unghiuri la cadrele acțiunii, devenind complice personajului care se mărturisește, pe parcursul unui întreg capitol.

     În încercarea de a revendica moștenirea ce revine mamei sale în Toscana, Gemma Jericho, medic în New York, se bucură de o vacanță în care renunță pentru o lună la implicațiile solicitante ale profesiei și își lasă răgaz să descopere dragostea, să își învingă angoasele trecutului, să accepte moartea iubitului său sau să își îmbunătățească relațiile cu Nona, mama sa și cu Livvie, fiica adolescentă.
    Romanul are un sfârșit de o fericire previzibilă și o armonie obositoare prin generozitatea prin care împacă toate personajele. Însă rămâne pentru mine o carte savuroasă prin farmecul descrierilor Italiei, care compun o imagine bucolică, suficientă fericirii în sine și delicioasă prin toate consemnările cu iz gastronomic, care m-au atins până la receptorii ultimei papile gustative:
 
     „Mesele erau îngrămădite sub umbreluțe albastre și în aer era muzică și miros de pizza margherita, un iz de paste cu usturoi, gust răcoritor de vin Frascati și un hohot de râs.”
     ***

     „O, nu se poate! m-am gândit, E prea frumos ca să fie adevărat. Ăsta-i un loc din cărțile poștale, o așezare perfectă pentru turiști și instantaneele Kodak. Dar nu se vedea nici un turist, nici flash-ul vreunei camere.  Doar liniște și pace.
     Bella Piacere moțăia liniștit în spatele storurilor verzi închise în soarele fierbinte al siestei. Case roz de teracotă erau aliniate de-a lungul pieței. Un motan dormea după o oală roșie, dărâmată, din care răsăreau mușcate. O perdea de mărgele zdrăngăni în rafala spontană de vânt care păstra izul unui prânz cu busuioc și usturoi. Din interiorul întunecat și rece al unei biserici mici de culoarea mierii venea un miros plăcut de flori și tămâie și, într-o alee, niște scări se răsuceau misterios în sus. Nu era nici un suflet prin apropiere și aproape că puteai auzi liniștea.”
     ***
     „Farfurii imense de antipasti făceau turul mesei, cârnați fennel și salame di cinghinale, salamul picant de mistreț; mortadella și ardei grași afumați, șuncă și parmezan ras. Și gnocchi ușori, înmuiați în unt dulce și salvie; și cea mai bună șuncă de Parma, cu smochine atât de coapte că erau pline de suc; anghinare și salată proaspătă culeasă în aceeași dimineață. Apoi involtini di vitello, vițel înfășurat în felii de șuncă și frunze de salvie, servit cu fangioli; apoi rețeta Nonnei, cu ricotta și spanac acoperit cu sosul ei de roșii. (…) Apoi veni arrosto di maiale, mușchi de porc cu rozmarin, a cărui aromă era suficientă ca să-ți lase gura apă, servit cu mămăligă și ciuperci. S-au adus și boluri cu fructe proaspete, s-au deschis mai multe sticle de vin și pe tocătoarele lungi de lemn, acoperite cu frunze verzi de lămâi, s-au servit varietăți de brânză locală, plus imense farfurii cu prăjituri. „

    

4 comentarii

Adaugă comentariu