Plaja cu gânduri

Iarta-mi visarea si trezeste-ma-Concert aniversar Vita de Vie

   Am tot amânat să scriu despre concertul pe care formația Vița de Vie l-a susținut la implinirea celor 15 ani de activitate muzicală. Și nu din lipsă de timp, motivație, interes sau cuvinte, ci din lipsă de stare. Nu mi-am găsit decât foarte târziu starea care să eticheteze momentul concertului susținut la Opera Națională București, pe 20 martie.
   Concertul  nu a fost nici bun, nici rău, ci extraordinar…de altfel. Nimic din ceea ce era obișnuit pentru fanii lui Despot nu a fost reluat în concert, în afara de, cel mai probabil, versurile melodiilor și felul în care membrii formației au ocupat spatiul scenic.  

   Liniile melodice au fost schimbate total, astfel încât, dacă te-ai fi aflat la prima interacțiune cu Vița de Vie, ți-ar fi fost greu să crezi că debordează de vitalitate în timpul concertelor obișnuite, că pentru fanii lor, pogo-ul e forma uzuală de manifestare, că e greu să stai locului în timp ce basul și cu toba mare își fac numărul, că alcoolul și țigările alunecă atât de potrivit în ritmuri de versuri energizante. Ei bine, la Opera am stat cu toții jos. Prezența celui de-al șaselea “butuc” de viță de vie a fost o surpriză, completând arsenalul instrumentelor cu caval, flaut, tamburina și altele la fel de inedite, având intervenții care te aruncau într-o melancolie neasumată anterior. Lumânări aprinse și jocul de lumini au completat o atmosferă în care se simțea emoția formației, dar și așteptarea și curiozitatea fanilor.

   Concertul a avut o mică întârziere, din cauza unui public neobișnuit cu punctualitatea sau needucat în respectarea spațiilor prestigioase. Când s-a dat startul, sala încă se foia în căutarea locurilor corespunzatoare biletelor, râsete pubere răsunau de ici și de colo, discuții aprinse despre blitzurile aparatelor de fotografiat care deranjau pe alocuri. Tot din categoria “altfel” a fost ținuta publicului: dresuri, rochii și fuste asortate la tocuri înalte în favoarea pantalonilor evazați și a bocancilor. Adolescenți însoțiți de părinți, imagine nu tocmai comună pentru cluburile pline de fum și zgomot, unde Vița de Vie concertează frecvent.

   Melodiile au curs rapid, în ritmuri noi: Iamma, Visele, Îmi pasă, Totata, Sunetul mai tare, Alungă tăcerea.

   Invitații speciali nu au cântat, așa cum îmi imaginam, în deschiderea concertului, ci au contribuit la interpretarea acustică a melodiilor. Cu Eugen Caminschi și Tudor Chirilă s-a reinstrumentat  piesa Ce contează, ultimul aparând pe scena într-o” minunată” pereche de pantaloni de pijamale ( iertat fie-mi simțul critic!), iar cu Alexandrina Hristov piesa Varză.
   Nu aș putea să localizez exact momentul în care m-am îndrăgostit de Despot. Eram copilă, dar înca de atunci îmi plăceau băieții răi. Ei nu erau ( și nici acum nu sunt) o formație comercială, iar eu nu eram în cautare de banal. “Vino la mine” să fi fost cumva apogeul răzvrătirilor personale, dar melodia mea de suflet ramâne Visare. Ce diferență, ce evoluție! Versurile și interpretarea acustică mi-au dat doza cea mai mare de fiori.
   Pe scenă s-au făcut glume, s-a râs și s-a trecut cu tact peste micile probleme tehnice din timpul concertului, dar cu emoții sincere. Publicul a fost în extaz de nenumărate ori, sala s-a ridicat în picioare și concertul s-a încheiat de abia după bis-ul cerut, piesele Liber și Praf de stele fiind cele finale. Aplauzele prelungi au fost validarea calității concertului.
   Iar acum urmează dilema mea: dacă pentru o seară, Opera s-a transfigurat într-un creuzet inedit, plin de vibrație, în care Adrian Despot, Adrian Ciuplea, Cezar Popescu, Sorin „Pupe” Tănase și Sorin Dănescu au arătat maturitate și evidentă preocupare pentru calitate, voi reuși oare ca de acum încolo să nu mă raportez la acest moment, în aprecierea lor viitoare? Unele melodii mi-au plăcut atat de tare, încât dacă le-aș reasculta, aș renega cumva entuziasmul pe care mi-l insufla de atâta timp concertele Vița de Vie, amintirile nebune, versurile corelate unor momente, ritmurile imprimate în stări. Interpretarea acustică aniversară lasă loc de comparații, ceea ce uneori nu e bine deeeloc.
   In loc de concluzii, sper să mă păstrez obiectivă în limitele subiectivității anterioare, pe fondul căreia Adrian Despot îmi rămâne un ideal. Am zis!

Adaugă comentariu